jurnal de calatorie


Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele… Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră. Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine. Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece. În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei. Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar. Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația...

Citește mai mult...

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste. Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure. Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce. Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme. Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama. De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine. Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer...

Citește mai mult...
Cartea „#30dezile30dețări”

Cartea „#30dezile30detari”


Scris de | 14 mai 2018

S-au scurs câteva luni de când încheiam, în miez de noapte, manuscrisul celei de-a patra cărți, dar prima despre altceva decât biciclete. Bineînțeles, am rămas tot în zona călătoriilor (nu doar fizice, ci și prin viață), dar am dat șaua deloc confortabilă pe scaunele moi ale trenului. Astfel, kilometrii până acum câștigați cu greu, au ajuns să zboare din viteza alunecării pe șine, asemeni gândurilor sub praful timpului. E ciudat cum, deși nu pare, o călătorie nici nu începe cu primul pas, nici nu se termină cu ultimul. Întotdeauna, există eforturi nemărginite înainte și, aproape mereu, există luptă și după – căci să scrii, pagini la rând, poate să devină dureros. Nimic, însă, nu se compară cu satisfacția unei aventuri încheiate – fie ea pe drumuri, fie din spatele tastaturii, poveștile merită împărtășite. Probabil că, dacă am avea mai mule voci care să bată toba cu privire la actele de non-conformism constructiv, am fi mai mulți care ne-am depăși limitele. #30dezile30dețări vine tocmai ca o soluție pentru cei care își doresc mai mult, dar nu știu cum să obțină. În esență, să te urci în tren și să stai o lună pe drumuri, nu e mare lucru – în practică, însă, înțelegi de ce atât de puțini oameni o fac. Astfel, cartea se vrea a fi un manual de vise împlinite, de provocări lăsate în spate și de lecții pe care cu toții ni le putem însuși. Lăsând vorbăria deoparte (am mai scris despre excursie și aici), puteți afla detalii de pe pagina dedicată. Varianta PDF a cărții o puteți descărca gratuit, dar aș aprecia mult dacă alegeți să vă procurați și varianta tipărită (costă 20 de lei), căci ar fi o susținere palpabilă pentru astfel de acțiuni viitoare. Mai mult, pentru că știu că sunt oameni cărora le place să obțină mult cu puțin, m-am gândit să ofer toate cele trei cărți la prețul special de 50 de lei. Astfel, primești „Europa în 80 de Zile„, „Munte, Vremuri, Depărtări” și „#30dezile30dețări” cu o reducere de 30%! Un ultim gând: dacă ai pus mâna pe oricare din cărțile mele și le-ai citit, ia-ți timp te rog și spune-mi cum ți s-au părut – mă interesează să cresc și doar prin feedback-uri sincere o pot face! Mulțumesc!...

Citește mai mult...

  Partea a 2-a se poate citi aici. Ziua 5 – Înapoi în timp Chișinău – Congaz, 135 km – https://www.strava.com/activities/1497279831 Nu se întâmplă des să ieșim târziu din cort, dar astăzi ne permitem luxul de a lenevi până când căldura soarelui de primăvară devine suficientă cât să schimbăm decorul; dăm, astfel, sacii de dormit pe iarba încă uscată și tavanul cenușiu de pânză pe albastrul imaculat al cerului. Mâncăm tihniți, iar apoi continuăm de urcat dealul rămas de cu seară. Curând – chiar din vârf – zărim orașul, dar gropile din asfalt nu ne dau voie să îl analizăm cum trebuie, căci ne acaparează întreaga atenție. Totuși, descoperim o capitală mai mare decât ne așteptam, animată de mulțimea oamenilor, dar care reușește să rămână aerisită, grație bulevardelor largi și mașinilor puține. Nu știm multă istorie, însă orașul ne pare înghețat în perioada comunistă. Peste tot, scrisul în rusește ne bulversează. Blocurile identice, fără formă, stil sau culoare, descriu perfect o eră ștearsă, în care conta doar cantitatea. Autovehiculele sunt vechi, predominant, diversificate de petele moderne ale celor mai înstăriți. Fără să cunoaștem multe, prăpastia dintre sărăci și bogați pare tare adâncă… Nu vizităm aproape nimic, căci gustul amar din suflete ne râcâie cheful. Aceiași oameni, aceeași limbă și aceeași istorie și, totuși, iată-ne pe drumuri separate. Pare că România și Moldova sunt ca acei iubiți care, deși se plac, nu sunt dispuși să facă ce ține de ei ca să fie împreună. Orgoliile și jocurile puterii – cel puțin deocamdată – sunt mai puternice ca sângele și trecutul. Pierdem aproape două ore doar până ajungem în sud, pe drumul ce trebuie să ne ducă înapoi către casă. Ruta e la fel de solicitantă, cu urcări de kilometri sub soarele devenit aprig, urmate de coborâri lungi, ce ne permit viteze de peste 50 km/h. Trecem prin Cimișlia (unde devenim atracția principală într-o benzinărie) și Comrat, capitala Regiunii Autonome Găgăuzia (unde un echipaj de poliție ne ia la ochi, dar care n-are habar de română). Orășelele, ca și cele de prin Moldova „noastră”, par că nu au niciun rost pe lume – sunt doar sate mai mari, fără cultură, fără atracții și fără facilități. Odată cu seara, ajungem în Congaz, unde campăm pe marginea unui mic lac de acumulare. Dintr-o benzinărie cumpărăm câte ceva de mâncare (la prețuri de supermarket în România), iar apoi ne răsfățăm cu o cină bine meritată. Întindem cortul la lumina frontalelor, rugându-ne să nu avem parte de vizite neplăcute (fiind pe un fel de izlaz în apropierea drumului principal) și ne aruncăm în negrul liniștit al nopții.   Ziua 6 – Regretul despărțirii și al sfârșitului Congaz-Ivești,...

Citește mai mult...

(Partea 1 se poate citi aici) Ziua 3 – Pierduți prin uniformitatea peisajelor Matca – Oțetea, 138 km – https://www.strava.com/activities/1497279536. Relive: https://www.relive.cc/view/1497279536 Ne e greu să luăm oboseala de braț și să continuăm, așa că plecăm destul de târziu din Matca. Norii acoperă cerul, vântul bate hotărât, iar noi refuzăm să ne trezim – conștientizăm, după aproximativ 20 de kilometri, că nu ne îndreptăm către Târgul Bujor, ci mult către nord. Astfel, după câteva minute de studiat harta, schimbăm ruta și mergem spre Huși, lăsând Cahulul pentru întoarcere – practic, facem bucla invers decât planificasem. Asfaltul e prost cam tot timpul, iar drumurile urcă și coboară dealuri infinite. Cumva, parcurgem același circuit iarăși și iarăși, ca într-un cumplit joc psihologic. Ajungem în sate înghețate în trecut și în orașe al căror sens îmi e imposibil să îl descifrez – atât Berești, cât și Murgeni sunt două așezări aruncate între dealuri și lăsate acolo, peste timp, cu niște locuitori fără activitate, speranțe sau interese. Mâncăm înainte de a ieși în lunca Prutului, singura porțiune plată de pedalat. Obsesiv, fiecare echipaj al poliției de frontieră ne oprește pentru control. Îmi crește tensiunea, nu înțeleg de ce trebuie să dau socoteală, în propria țară, unde merg, unde dorm, de unde vin etc! Pe seară, chiar sunt un pic mai acid cu ultimii, le dau răspunsuri vagi, fără acoperire în realitate, dar mă abțin să le comentez despre notatul datelor din buletin. Campăm mai departe decât promisesem, pe o pajiște dosită între două dealuri. Avem o mică baltă în apropiere, și liniște cât cuprinde – exact ce ne dorim. Dormim devreme, legănați de stropii ce cad ritmic pe cort…Odihna ne e tihnită, iar mai târziu apare și luna să ne salute. În sfârșit, pare că ne așezăm cum trebuie la drum! Ziua 4 – Orizonturi deschise dincolo de Prut Oțetea – Ialoveni, 110 km – https://www.strava.com/activities/1497279464. Puține experiențe pe lume sunt mai plăcute ca ieșitul din cort dimineața, în răcoarea blândă a noii zile: în doar câteva clipe treci la realitatea aventurii din fața căreia nu mai poți da înapoi (căci da, uneori vrei să apeși un buton și să se termine totul). Soarele e sus când deschidem fermoarele, căci să îl trezesc pe Evelin e mereu un chin – suntem diferiți și, evident, avem abordări diferite. Pedalăm întins până în Huși, unde ne abatem pe la Lidl, singurul magazin mai serios din zonă. Aici mi se reamintește că oamenii sărbătoresc Paștele nu prin pioșenie, ci prin frenezia cumpărăturilor – din păcate, tot ce a mai rămas din religie e o închinare adusă stomacurilor și simțitului bine! Astfel, ne-am răsturnat valorile și tot ce contează e...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1612345...10...»