jurnal de calatorie


Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate. Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață. Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri. Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga. Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice. Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus...

Citește mai mult...
#30dezile30detari

#30dezile30detari


Scris de | 1 Aug 2017

Când vine vorba de nebunii împlinite, se poate vorbi de două categorii: fie cele gândite la rece și visate de mult, fie cele spontane, acceptate într-o clipire din ochi, fără să iei prea mult în calcul implicațiile. Mersul cu trenul timp de o lună prin Europa – nebunia mea de anul acesta – a fost, fără doar și poate, o combinație interesantă între cele două. Pe de o parte, îmi doream de ani buni să fac asta, dar pe de alta, am plecat la drum fără să anticipez prea mult în ce mă bag. Nu știu alții cum funcționează, dar eu, când e rost de provocări, dau randament atunci când sar în gol fără să mă gândesc – ulterior, când euforia trece și înțeleg cerințele și curajul necesar mersului până la capăt, chiar dacă mă panichez, nu mă opresc până nu reușesc. Cumva, e vorba de o autoconstrângere ca să fiu sigur că nu fug din fața greului. Biletul de Interrail l-am cumpărat la sfârșit de Noiembrie, chiar dacă nu urma să plec decât în Iunie, tocmai pe acest principiu: sari și verifici ulterior dacă ai parașuta. Nu m-am omorât să fac planuri, voiam să fie ceva lipsit de stres, de bariere și de limitări: știam că vreau să merg cu bani puțini ca să mă bucur de o excursie „la firul ierbii”. Mai mult, ideea era să fiu pe cont propriu 100%. Dacă, în trecut, în fiecare din excursiile cu bicicleta am avut însoțitori, acum ar fi trebuit să nu fiu decât eu cu mine. Mi-ar fi prins bine atâtea zile de regăsire, de introspecție, de stat, singur și dezgolit, în fața propriului suflet. A ne analiza, sincer și direct, viața, iată o activitate pe care omul modern o evită iarăși și iarăși – fugim, tot timpul, de a rămâne singuri. Totuși, planetele nu s-au așezat, așa că am pornit la drum cu un prieten, urmând ca tura de redescoperire să se amâne pe termen nedeterminat (iarăși). Eram noi și două rucsacuri, în dimineața plecării. Și tatăl prietenului meu și fata mea iubită, ce avea să mă însoțească până la Craiova. Și atât, dacă nu pun la socoteală tona de emoții din suflet și temerile ce parcă se adunaseră toate în mine, exact atunci! Călătoria urma să ne poarte, în linii mari, prin toată Europa: mai întâi Țările Nordice, apoi Peninsula Iberică urmată de Alpi și Italia, iar în ultimă instanță o fugă rapidă prin Balcani. Bineînțeles, urma să vizităm și o mulțime de alte țări și orașe între destinațiile-țintă, dar acestea erau toate pe planul secund, important era să ajungem pe unde nu am mai fost. Până la Budapesta...

Citește mai mult...

Marți, 18:20 Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată. Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți. Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze. Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu. Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!   19:17 Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină. Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate. Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești. Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.   20:19 Cu stomacul plin,...

Citește mai mult...

Uneori, e destul de simplu să te ridici și să pleci la drum, motivat fiind de necunoscut, frumusețea din jur sau, pur și simplu, atracția aventurii. Alteori, însă, când vremea nu e așa cum ți-ai dori și când oboseala îți apasă moralul, accentul se mută, fără să vrei, pe cenușiul din peisaj. Dimineața e veselă, dar nouă ne vine extrem de greu să ieșim din cort la ora cuvenită, așa că mai zăbovim un timp în comoditatea oferită de sacii de dormit. Aproape că se împlinesc două săptămâni de când am plecat din România – doar pe biciclete -, iar dorul de casă roade, fără să ne dăm seama, din suflete. Totuși, soarele ce bate la ușa inimii și a cortului, ne dă curaj și entuziasm să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Învârtind pedalele pe cățărarea către Oberalppass, conștientizăm cât suntem de norocoși să trăim astfel de momente. Cumva, pare că lumea e a noastră. Aerul rece ne învăluie în mantia lui gingașă, liniștea ne fură imaginația, iar serpentinele, deși ne lovesc în plin cu duritatea lor, ne invită către nori să ne depășim limitele. Doar trenul – bine cunoscutul Glacier Express – ne amintește că civilizația există și că natura a fost, prea adesea, îmblânzită de îndârjirea omului. Zâmbind, salutăm cu entuziasm pasagerii din vagoane cu care împărțim, din perspective diferite, aceeași experiență. Preț de câteva clipe, ne permitem să lăsăm barierele deoparte și să ne oferim, deși doar indirect, bucurie unii altora. Sudoarea se scurge, cu durere, pe asfaltul ce ne poartă călătoria, arătându-ne că efortul este, întotdeauna, răsplătit. Nimic din ceea ce merită nu vine gratis în viață… Până să ajungem în Andermatt, primim vizita unei ploi reci, cum numai la munte vara întâlnești. În schimb, în vale soarele își face de cap, iar orășelul e atât de pitoresc că îți fură nu doar privirea, ci întreaga ființă! Zumzetul turiștilor, străzile înguste și clădirile din piatră oferă, luate împreună, un cadru din care nu ți-ai dori niciodată să evadezi. Aici, vremea parcă și-a oprit alergarea, iar oamenii au descoperit că timpul e bun și la altceva în afară de a-l amaneta pe bani… Cu noi însă, clipele nu au răbdare. Pe bicicletă fiind, distanțele se dilată, iar nisipul din clepsidră se grăbește tare. Avem nevoie de încă trei zile să ajungem în Chamonix, dar în amintire gândul zboară în fracțiuni de secundă. Trece, ușor ca un fulg, peste Furkapass; ploaia și frigul de care ne lovim nu îl împiedică să continue, jucăuș, către Col de la Forclaz. De aici până la poalele Mont-Blanc-ului nu mai e decât un strop de clipire pierdut în măreția peisajului....

Citește mai mult...
Escapadă la Veliko

Escapada la Veliko


Scris de | 24 Feb 2017

Nu se întâlnesc des ocaziile când te poți uita la soare, dar dimineața vine cu o astfel de rară oportunitate. Deși e răsărit de ceva vreme, discul marelui astru se lasă văzut abia când e sus pe cer, din cauza ceții și lipsei de transparență a atmosferei. Totul în jur are un aspect dens și lăptos, așa că îl putem admira în voie. Nu e deloc așa cum îl știm, ci pare adormit și lipsit de puterea-i caracteristică. Mai mult, se vede nevoit să lupte cu un nor ce încearcă să îi păteze și mai mult reputația – se anunță o zi grea pentru el. Scurta scenă o zărim din mașină, pierduți prin nemărginitul dealurilor bulgare fiind, în drum spre Veliko. Câmpurile sunt când albe de zăpadă, când negru-reavăn, acolo unde primăvara și-a intrat mai repede în drepturi. Nu știm multe despre acest oraș din nordul Bulgariei, decât că e considerat unul din cele mai frumoase din țară și că merită vizitat. Planurile le-am făcut ad-hoc, fără multă documentație și fără să avem așteptări: un city-break de o zi în fosta capitală a Țaratului vlaho-bulgar și cam atât. Importantă era – ca întotdeauna, de altfel – călătoria și nu atât destinația. Conta să ne bucurăm de un timp frumos între prieteni și de o scurtă perioadă de deconectare de la obișnuitul și problemele cotidiene. Orașul se prezintă, în realitate, destul de diferit de ceea ce poți să descoperi în fotografii. Situat la nici 200 de km de București, acesta e perfect pentru o escapadă fugitivă atunci când vrei să schimbi decorul și ești în pană de idei. Totuși, un lucru e bine de știut: deși e frumos, tot într-o țară rămasă în urmă mult cu dezvoltarea se găsește. Deși amplasarea de care se bucură e incredibilă – pe malul râului Iantra, aruncat pe mai multe dealuri în jur – faptul că nivelul de trai nu este foarte ridicat se vede la fiecare pas. De la multele clădiri ajunse ruine (sau foarte dărăpănate) până la atmosfera comunistă apăsătoare, totul îți amintește că, în lipsa civilizației, frumusețea nu e deplină. Cumva, când vine vorba de orașe, lucrurile sunt invers proporționale față de peisajele naturale: dacă în cele din urmă omul e bine să nu intervină ca să nu le știrbească nimic din autenticitate, în primul caz omul e cel care trebuie să construiască, să întrețină și să se îngrijească de toate. De vizitat, noi îl vizităm destul de la întâmplare. Mai întâi, ne ia destul până găsim un loc de parcare – străzile sunt înguste tare cu „oprirea interzisă” peste tot, iar parcările amenajate lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ne aruncăm entuziasmați către ceea...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1512345...10...»