jurnal de calatorie


Există, în viață, momente și momente. Unele plăcute, încărcate de fericire și entuziasm, te motivează să mergi mai departe. Altele, pictate în nuanțe mai puțin vesele, îți amintesc că nu poți trece prin această lume fără să te oprești să analizezi, să tragi concluzii și să ajustezi. Traiul pe acest pământ nu e doar tablou de bucurii, ci are și perioade în care norii predomină, iar distanțele par imposibil de atins. Totuși, răbdarea și perseverența sunt chei care nu dau niciodată greș. Cine, în necaz fiind, a eșuat vreodată așteptând? Cine, continuând să se târască, a rămas în fundul gropii? Viața are căile ei care ne amintesc că nu suntem nici perfecți, nici intangibili. Din contră, prin diferite metode, ne spune când e timpul să ne oprim și când să continuăm. Uneori țipând, alteori șoptit, Divinitatea are grijă să ne pună în locul în care ar trebui deja să ne găsim. Rătăcitori fără direcție, e nevoie de Cineva din afară să ne îndrume pașii către piscurile propriilor aspirații. Muntele arată, mai bine ca oricare, cât de ușor pălește măreția omului în fața măreției naturii. În oglindă, părem uriași. Afară, ne vedem ca firele de praf ce suntem. Realitatea e aceiași, doar perspectiva diferă. Traseul ne poartă, direct în abrupt, din Paroșeni către creastă. Ne încântăm ochii sufletelor cu un răsărit cernit de creasta zimțată a Parângului, iar apoi continuăm prin frunzele uscate de toamnă. Suntem numai încântare, deși inimile au și ofurile lor care își ajustează notele în fundal. Liniștea din jur, însă, acoperă dezacordurile vieții cotidiene și ne provoacă să lăsăm grijile în vale. Sus, vântul năprasnic ne face să strângem pe noi nu doar hainele, ci și gândurile bune care să ne motiveze să mergem mai departe. La fiecare pas, destinul se rezumă la o singură alegere: continui sau faci cale întoarsă. Treptat, iarba lasă locul stâncilor, iar stâncile, zăpezii. Crusta înghețată de deasupra ne încetinește mersul, dar soarele imaculat și orizontul nuanțat în albastru compensează așteptarea. În acest templu al frumosului, ne simțim invadatori barbari provocând sacrilegii. Minutele trec, iar pașii se adună. Cocoșați de cele 20 kg de bagaje, la îngânarea zilei cu noaptea, poposim în Curmătura Tulișa. Suntem mult în urma programului, dar traseele pe munte nu se parcurg pe hartă, ci la fața locului. În timp ce supa fierbe, montăm rapid cortul, iar apoi, bine îmbrăcați, ne așezăm să ne bucurăm de cină. În sălbăticie, viața se rezumă la trei elemente simple: adăpost, hrană și prieteni. Oboseala învinge teama cu privire la pericolele pădurii, iar somnul ne îmbrățișează pe deplin. Dimineața ne întâmpină cu o ceață densă ce transformă totul în feerie. Noi...

Citește mai mult...

Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite? Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit… Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat. Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie. Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta. Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar?...

Citește mai mult...

Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate. Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață. Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri. Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga. Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice. Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus...

Citește mai mult...
#30dezile30detari

#30dezile30detari


Scris de | 1 Aug 2017

Când vine vorba de nebunii împlinite, se poate vorbi de două categorii: fie cele gândite la rece și visate de mult, fie cele spontane, acceptate într-o clipire din ochi, fără să iei prea mult în calcul implicațiile. Mersul cu trenul timp de o lună prin Europa – nebunia mea de anul acesta – a fost, fără doar și poate, o combinație interesantă între cele două. Pe de o parte, îmi doream de ani buni să fac asta, dar pe de alta, am plecat la drum fără să anticipez prea mult în ce mă bag. Nu știu alții cum funcționează, dar eu, când e rost de provocări, dau randament atunci când sar în gol fără să mă gândesc – ulterior, când euforia trece și înțeleg cerințele și curajul necesar mersului până la capăt, chiar dacă mă panichez, nu mă opresc până nu reușesc. Cumva, e vorba de o autoconstrângere ca să fiu sigur că nu fug din fața greului. Biletul de Interrail l-am cumpărat la sfârșit de Noiembrie, chiar dacă nu urma să plec decât în Iunie, tocmai pe acest principiu: sari și verifici ulterior dacă ai parașuta. Nu m-am omorât să fac planuri, voiam să fie ceva lipsit de stres, de bariere și de limitări: știam că vreau să merg cu bani puțini ca să mă bucur de o excursie „la firul ierbii”. Mai mult, ideea era să fiu pe cont propriu 100%. Dacă, în trecut, în fiecare din excursiile cu bicicleta am avut însoțitori, acum ar fi trebuit să nu fiu decât eu cu mine. Mi-ar fi prins bine atâtea zile de regăsire, de introspecție, de stat, singur și dezgolit, în fața propriului suflet. A ne analiza, sincer și direct, viața, iată o activitate pe care omul modern o evită iarăși și iarăși – fugim, tot timpul, de a rămâne singuri. Totuși, planetele nu s-au așezat, așa că am pornit la drum cu un prieten, urmând ca tura de redescoperire să se amâne pe termen nedeterminat (iarăși). Eram noi și două rucsacuri, în dimineața plecării. Și tatăl prietenului meu și fata mea iubită, ce avea să mă însoțească până la Craiova. Și atât, dacă nu pun la socoteală tona de emoții din suflet și temerile ce parcă se adunaseră toate în mine, exact atunci! Călătoria urma să ne poarte, în linii mari, prin toată Europa: mai întâi Țările Nordice, apoi Peninsula Iberică urmată de Alpi și Italia, iar în ultimă instanță o fugă rapidă prin Balcani. Bineînțeles, urma să vizităm și o mulțime de alte țări și orașe între destinațiile-țintă, dar acestea erau toate pe planul secund, important era să ajungem pe unde nu am mai fost. Până la Budapesta...

Citește mai mult...

Marți, 18:20 Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată. Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți. Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze. Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu. Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!   19:17 Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină. Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate. Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești. Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.   20:19 Cu stomacul plin,...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1512345...10...»