jurnal de calatorie


– Ne oprim? întreabă Evelin. Nu de alta, dar măcar să ne îmbrăcăm, continuă el. Plouă iarăși. E seară, dar ar mai fi mers pedalat încă vreo oră. Din păcate, vremea are alte planuri. După o zi încărcată de nori amenințători, iată că a venit momentul de care ne era cel mai teamă. – Bine, dar haide să ne grăbim! Și să vedem dacă dăm de un loc mai ascuns ca să campăm…îi răspund eu, trăgând aprig de frâne. Tocmai terminăm de coborât unul din multele dealuri de pe parcursul zilei. Așa ne-a fost tot traseul prin Slovacia:  urcare-coborâre, urcare-coborâre. Doar în preajma orașului Kosice, unde am oprit pentru cumpărături și stabilirea traseului, ne-am bucurat de puțin plat. Nu a durat, însă. Iar speranțele noastre cum ca măcar vremea să redevină bună, s-au mai lăsat și ele așteptate. Dar măcar coborârile sunt faine pe aici. După ce împingi la deal 20-30 minute, parcă nimic nu se simte mai fain decât să zbori cu 50-60 km/h către vale. Și nici peisajul nu e mai prejos, căci străbatem păduri întinse, pline de liniște și aer curat. Pare că am fi în munți, dar altitudinea nu e mare, totuși. Mai bine, căci altfel cățărările ar fi și mai dure! – Campăm? vine întrebarea cu care fratele meu mă tulbură din efortul pedalatului. – Unde? răspund eu, ridicând capul și lăsând ploaia torențială să îmi biciuiască fața. În spatele pinilor? continui eu, văzând copacii ce mărginesc șoseaua în vârful dealului. – Da, exact!! îmi strigă el, ridicându-se din șa și accelerând să inspecteze locul. Din păcate, nu putem campa oriunde. Deși avem experiență și nici frică nu ne este, încercăm cât mai des să nu atragem privirile. Nu știi niciodată ce fel de oameni te-ar putea vedea sau de ce polițist „zelos” dai…Cu atât mai mult acum, trebuie să avem grijă sporită: satele de rromi de cu o zi înainte s-au continuat, așa că nu e deloc confortabil să petreci noaptea prin preajma lor. Nu de alta, dar din multitudinea de barăci pe lângă care am trecut ne tot priveau chipuri nu chiar prietenoase… – E în regulă! vine confirmarea, așa că ne luăm imediat să împingem bicicletele, prin iarbă, până la locul cuvenit. E cam noroi pe marginea lanului de grâu, dar improvizăm cu niște crengi de pin și ierburi mai mari, așa încât să avem un loc uscat și curat. Mâncăm pe fugă în ploaia care s-a mai domolit puțin și ne aruncăm în așternuturi. E incredibil cât de frig poate să fie afară și cât de cald în sacul de dormit! Dar nu avem mult timp să ne gândim la...

Citește mai mult...

Ne-ar fi plăcut ca dimineața să bată la ușa cortului cu soare, dar cerul este invadat de nori. Nici nu mai știm dacă a plouat pe timpul nopții, dar cel mai probabil ne va ploua astăzi. Cortul – adăpostul nostru incredibil de confortabil pe vreme rea – nu o să ne poată proteja. Vrem, nu vrem, trebuie să înfruntăm intemperiile pe cont propriu. La micul-dejun am timp să admir peisajul unde ne-am petrecut noaptea: suntem pe un câmp deschis, proaspăt treierat, mărginit de mlaștini și păduri firave de câmpie. Păsări zboară în toate direcțiile, iar țânțarii încă nu s-au retras la ale lor. O ceață aburindă, gri-lăptoasă, se ridică către nori – completează, armonios, tabloul. Doar frigul ne trece… Până la granița cu Slovacia fugim când de ploaie, când către ploaie. Jucăm „ruleta rusească” la fiecare pas. Cam pierdem. După ce trecem vama, încep și dealurile. E crunt să urci în linie dreaptă câte 3-4 kilometri, parcă nu se mai termină! În plus, suntem îmbrăcați cu hainele impermeabile, așa că ne încingem ca niște pui într-un cuptor, la rotisor. Continuăm. Nu că am vrea, neapărat, dar nu avem de ales. Și dacă ne-am opri, la ce bun? Pedalând, măcar înaintăm. Străbatem localități după localități. Multe sunt pline de rromi. La stresul vremii se adaugă și cel al oamenilor. Dacă am putea, ne-am grăbi. Pe urcări, abia ajungem la 8 km/h. Pe coborâri, nu o lăsăm mai jos de 50. O alternanță de care ne-am lipsi, dar nu se poate. Înainte de Slanec, relieful ne pune capac. Urcăm, minute în șir, un deal ce se pierde la orizont. La marginea pădurii, după ce lăsăm casele în urmă, dăm de un izvor cu loc de picnic amenajat. După negocieri crunte între noi, campăm ascunși în pădure. Sperăm să nu vină nimeni să dea o mini-petrecere acolo… Deși apa e de gheață iar mașinile ne tot văd, ne spălăm din cap până-n picioare. Afară cerne iarăși, dar pădurea ne acoperă – mâncăm liniștiți. În desișul copacilor, se face seară curând. La nici 21:00 ne întrecem în sforăituri. Nimic nu se simte mai bine decât o odihnă lungă după o zi scurtă!   Datele zilei: 95 km, Kisvarda(HU) – Slanec(SK). Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3757692-ziua-7-kisvardahu-slanecsk/....

Citește mai mult...

Ceasul arată că am depășit puțin prânzul, exact când sosim în vama de la Petea. Soarele arde teribil de tare, iar noi suntem deja plictisiți de câmpia interminabilă cu care ne-am ocupat toată dimineața. Nu ne place relieful, deși pedalele și roțile se învârt atât de ușor că nici nu știm unde și când se duc kilometri. Într-un fel, e apăsător să treci prin zone de genul, căci nu ai nimic interesant de văzut – tot ce îți dorești e să se termine mai repede. Așa se face că, deși nici nu am intrat în Ungaria, visăm deja la Slovacia (asta ca să nu sar direct la Alpi). Sunăm câteva minute la toți cei dragi, în timp ce mai ronțăim câte ceva de-ale gurii ca să mai prindem putere (nepoliticos, nu?), iar apoi facem primii pași în prima țară străină a excursiei. Suntem nevoiți să pornim Garmin-ul să ne ajute cu drumurile – nimic nu va mai fi la fel de ușor ca până acum. Totuși, ne place să schimbăm decorul, căci începem să simțim că ne îndepărtăm de tot ce ne e cunoscut. Am mai pedalat în Ungaria în urmă cu doi ani, așa că știu că nu îmi place deloc. Și încă atunci am traversat zone mai faine, parcurgând un tronson de EuroVelo 6 și vizitând capitala, deci acum o să fie și mai rău. Avem de parcurs cam 150 km, totuși, deci mă înarmez cu răbdare. Din păcate, planul meu nu ține, căci se pune pe ploaie și numai de răbdare nu îmi mai arde. Urăsc ploaia, oricine mă cunoaște știe asta. Principala cauză? Păi tocmai situațiile de genul, când sunt plecat pe drumuri și nu am de ales decât să continui și când atmosfera nu e roz. Traversăm multe sate de rromi, iar asta nu ne place deloc. Mai mult, suntem obligați să mergem pe un fel de piste-trotuar, căci drumul ne este cu totul interzis – se pare că în zonă s-au accesat niște fonduri europene pentru un traseu ciclabil destul de lung, dar au uitat că trotuarul nu este pentru vehicule. Riscăm, până la urmă, făcând un mix: între localități mergem pe pistă (care este surprinzător de bună), iar în sate intrăm pe drumul național. Și funcționează. La un moment dat, Garmin-ul ne trimite pe un drum neasfaltat, plin de bălți și noroi. Pe o pancartă scrie ceva legat de asta, dar, cum „nem tudom”, ne vedem nevoiți să recalculăm. Dacă nu ar fi plouat, nu ar fi fost nicio problemă, dar acum nu suntem deloc încântați să ne facem ca porcii pe drumuri ce ne amintesc bine de România. Facem un ocol...

Citește mai mult...

Dimineața ne întâmpină nu cu ploaia așteptată (dar nu dorită), ci cu glas de oameni veniți la strâns de brazde. Surprinzător, nu se apropie să ne ia la întrebări, ci își văd de treburi, în tihnă. Când îndrăznim să ieșim din cort, proprietarii sunt cu toții departe, așa că nici măcar nu îi întâlnim. Astăzi este rece, frigul mușcând cu îndrăzneală din noi. Cerul e încărcat de nori plumburii, iar vântul își ascute cuțitele pe pielea noastră. Dacă ne lasă vremea, vrem să ajungem cât mai departe după Sighet, așa încât să părăsim cât mai repede România. Căci e interesant cum, atunci când pleci într-o excursie lungă, îți dorești să te vezi ajuns cât mai departe. Iar apoi, când ești acolo, la mii de kilometri depărtare, tot ce vrei e să treacă timpul mai iute ca să te întorci. Paradoxal, nu? Dar adevărat… După ce mâncăm pe săturate, ne întindem la pedalat către oraș. Nu apucăm, însă, să ne întindem bine, că dăm de o urcare cât un zid. Și, cum între timp a apărut și soarele, nu trece mult până ajungem să fierbem în suc propriu. Partea frumoasă e că avem ceva priveliște către Munții Maramureșului – care sunt mai mult dealuri – așa că pot să fur câteva poze cu verdele peisajului. În Sighet nu zăbovim – ne oprim doar cât să cumpărăm mâncare. La Săpânța, dăm o fugă pe la Cimitirul Vesel, dar, pentru că arăta mult prea trist, îl salutăm de afară și ne continuăm drumul. E incredibil cum noi, românii, nu suntem în stare să îngrijim nici atracțiile turistice consacrate, ce să mai sperăm la amenajarea altora noi! Dar asta este, poate că o să fie și la noi mai bine, cândva… Cu destul amar în suflet pentru astfel de neglijențe, ne avântăm către Pasul Huta. Pe hartă nu pare mare, dar realitatea ne arată că poate fi mai dură: deși avem de urcat doar 400 m în altitudine, cățărarea durează vreo 6 kilometri. Sunt, însă, 6 kilometri umbriți de pădurea proaspătă din jur, așa că nici nu îi simțim când trec, deși ne solicită considerabil. Din vârf, nu ne rămâne de îndeplinit decât o formalitate: să avem grijă pe coborâre în timp ce ne căutăm un loc de campat. Căutarea durează vreo alți 20 de kilometri, timp în care ne minunăm de palatele de case din localitățile de pe aici – zici că am ajuns într-o altă lume, nu în România noastră recunoscută pentru un nivel de trai nu foarte înalt. Oare cu ce se ocupă locuitorii acestei zone? nu putem să nu ne întrebăm. Căci una este să mai vezi, din când în...

Citește mai mult...

Ne începem ziua la fel cum am terminat-o: traversând Bistrița învolburată pe aceeași punte fragilă de lemn și cabluri de sârmă. Nu că ne-ar fi frică, suntem învățați cu astfel de „poduri”, căci așa am crescut. Într-un fel, viața la țară oferă, pe termen lung, avantaje la care traiul la oraș nici nu visează: de la obișnuirea omului cu lipsa comodității până la simplitatea care îți umple sufletul, clipă de clipă. În drumul nostru către Vatra Dornei, alegem varianta ușoară: urmăm râul în amonte. Planul de acasă implica să parcurgem TransRarăul, ultimul „trans” modernizat al țării (se pare că avem o nebunie cu a asfalta drumurile de munte, facilitând accesul oricui în locuri cândva exclusiviste, uitând de multele șosele naționale și județene ce zac în paragină), dar, din lipsă de dispoziției, îl lăsăm pentru altă dată. Ar fi fost frumos să îl urcăm, nu zic nu, dar la ce bun chinul cu atâtea bagaje, când am putea reveni foarte ușor pentru o excursie pe cinste în zonă? Într-un fel, despre asta este atât viața, cât și o excursie mai lungă prin lume: despre renunțări. Căci, oricât de contraintuitiv pare, fericirea nu vine decât atunci când înveți să lași cât mai multe deoparte. În oraș, ne aprovizionăm cu mâncare pentru următoarele zile și continuăm aventura pe valea Bistriței. Personal, îmi place tare mult drumul acesta către Maramureș, dar calitatea asfaltului este mai mult decât jalnică. E incredibil cât de multe zone turistice faine avem în România de care ne batem, cu foarte multă bună știință, joc. Pentru că, deși nu vrem să recunoaștem, suntem cu toții vinovați: de la nea Ion din Apuseni până la politicienii de la București. Nu o să înșir aici de ce spun asta și cum suntem responsabili, căci știm cu toții – cert e că ne merităm „soarta”. Localitățile prin care trecem în această margine de Bucovină ne încântă privirile. Poieni verzi, întinse către zare, se împletesc cu maiestuozitatea pădurilor de conifere. Casele, decorate cu motive tradiționale de zici că te uiți la un port popular, nu la o clădire, se înșiruie vesele pe marginile șoselei. Până și oamenii par primitori și calzi – e și normal, nu poți trăi într-un asemenea paradis și să te formezi cu un caracter rău! Totuși, cu cât înaintăm spre inima munților, cu atât sufletele ni se sfâșie mai tare. Peste tot, acest rai pământesc dă nenumărate semne de distrugere: camioane cu bușteni trec, în trombă, către a umple buzunarele cine știe cui. E jalnic cum ne putem bate joc de ultima redută a naturii, pădurea! Iar dacă situația ar fi singulară, aș mai zice; dar, din câte am observat, se...

Citește mai mult...
Pagina 10 din 16«...89101112...»