jurnal de calatorie


– Bogdan, vaci!!! – Cum? Ce? Încerc eu să mă dezmeticesc. – Se aud vaci afară! repetă Evelin, de data aceasta mai puțin surprins. Încă adormit, ies să verific în ce s-a transformat campingul nostru exclusivist. Totul este în regulă, doar că se pare că am campat pe islazul comunal – noi suntem, așadar, intrușii. Ne mai permitem câteva minute de lenevit în cort, înainte de a ne începe ziua, dar soarele arzător deja nu le lasă să fie multe. Când să ne pornim, păzitorul animalelor vine să ne întrebe de sănătate. Și să ceară, după cum era de așteptat, ceva: vrea o țigară, dar o vrea degeaba, căci nu ne-a nimerit – suntem mai ciudați așa, fără fumat, fără alcool, fără carne, fără băuturi carbogazoase etc. Deh, fiecare cu ale lui, până la urmă, nu? Pentru că am campat fix în buza cățărării, ziua începe abrupt și solicitant. Nu știm cât de lungă este urcarea până în pas, cert este că dăm direct peste niște serpentine serioase. Din păcate, șoseaua este destul de aglomerată de mașini și TIR-uri, dar trecem peste neplăcere și împingem în pedale. Fac, totuși, câteva poze către trecut și nu ne mai oprim decât la intersecția către Târgu Ocna. Zăbovim și în oraș un timp, avem nevoie de bani de la bancă, de mâncare de la supermarket și de niște pastile să completăm minimalista trusă de prim-ajutor. Mai departe, continuăm către Comănești, oraș unde ne și ospătăm de prânz, fix în parcul Stirbey. Întinși cu toate cele de-ale gurii pe o bancă, atragem privirile curioșilor trecători. Este puțin ciudat, e adevărat, dar o să ne învățăm repede – turistul pe bicicletă nu este atât de comun încât să se piardă în decor. Ce este cert, însă, e că acest gen de activitate capătă tot mai mult amploare, iar asta nu poate decât să ne bucure tare. Tot la Comănești dăm și cu zarul: după ce întrebăm niște localnici de starea unui drum de pe hartă, pornim să încercăm să ieșim la Bicaz-Chei, via Făget și Valea Rece, în loc să o luăm pe DN către Piatra Neamț. Aproape sigur informația cum că este asfaltat nu este corectă, dar îi dăm înainte, fie ce-o fi. Căldura ne topește, iarăși, dar trecem cu lejeritate de 120 km – doar plictiseala ne face probleme cu adevărat. După ce intrăm în județul Harghita, cotim la dreapta, deși ne îndreptăm cam către nicăieri. Peisajul, însă, este fantastic: poieni întinse, mărginite de păduri verde-închis de conifere străjuiesc satele. Casele, construite cu materiale tradiționale, desfată privirile. Liniștea este deplină și plăcută. La o intersecție, ne rătăcim, dar reușim să ne înțelegem...

Citește mai mult...

Nerăbdător, continui să mă învârt prin curte: urmează să plecăm într-o lungă călătorie pe biciclete, iar Evelin reușește să un fie gata la timp. E adevărat, nu avem niciun tren pe care să-l scăpăm, dar urăsc să aștept. Pe deasupra, emoțiile necunoscutului și stresul cauzat de imediata schimbare a decorului contribuie din plin la completarea tabloului. Abia înainte de 10:00 reușim să ne urcăm pe biciclete și să pornim la vale. Bagajele sunt aranjate, iar căluții strălucesc în soarele canicular de Iulie; foarte curând, însă, praful și intemperiile își vor lăsa urmele atât pe ei, cât și pe noi. Dar nu deranjează deloc acest aspect, face parte din atmosferă. Și da, poate că este mai comod să mergi din pensiune în pensiune sau să mănânci numai la restaurante, dar nu acesta este stilul care ni se potrivește. În plus, cine pleacă pe un astfel de drum așteptându-se să ia și comoditatea cu el, se înșală amarnic. Deși, poate că funcționează. Poate că se poate cu mese bogate și dușuri calde zilnic. Poate că merge să dormi mereu în paturi moi, la adăpost de ploaie. Poate că e frumos cu echipament de top (nu pot să mă plâng, la capitolul acesta, totuși) și poate că e mai fain să mergi ușor, ca la plimbare. Dar care ar mai fi farmecul? Eu, unul, sunt sătul până în măduva oaselor de accentul pe care am ajuns să îl punem, zi de zi, pe comoditate. Nu că aș fi împotriva tehnologiei și a confortului, dar parcă prea am ajuns niște paraziți care nu putem trăi fără nu știu câte! Am ajuns să ne inventăm nevoi existențiale doar, doar ne-om justifica mofturile. Așa că, măcar pentru o scurtă perioadă din an, aleg să trăiesc fără. Și îmi place, căci merită. Să începem nu e ușor, dar treptat curajul se adună. Nu poate exista un al 10-lea pas fără existența primului, deci dacă vrem să ajungem departe, trebuie să îi dăm bătaie. Pedalele se învârt fără efort, dar bicicletele încărcate de bagaje sunt mai greu de manevrat decât ne-am fi așteptat. Ne afundăm în gânduri, ca să treacă timpul mai ușor. Le avem mulțime, căci tranziția nu e ușoară – lăsăm multe în urmă; mai trebuie să rupem file din calendar ca să ne învățăm cu drumul… Traseul ne este cunoscut, doar suntem în imediata apropiere a casei, prin munți pe care i-am tot explorat, în toate felurile. De la Siriu peisajul devine și el interesant, iar urcările repetate din jurul lacului de acumulare ne toacă din energie. Bicicletele se comportă exemplar, deși ne mai cer mici reglaje pe ici-colo. La Întorsura Buzăului virăm la dreapta și,...

Citește mai mult...

După ce înveți să zbori, nu îți mai vine să te târăști prin praful pământului. La fel, după ce descoperi călătoritul cu bicicleta, nimic altceva nu mai poate să te fascineze la fel. Cine nu crede, să încerce, zic eu – o să îmi dea dreptate. 😉 În altă ordine de idei, zilele acestea se împlinesc trei ani de la prima mea mega-provocare pe două roți, Europa în 80 de Zile. Aceasta a fost, fără să exagerez, experiența care mi-a deschis ochii cel mai mult și care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții – mi-a arătat că, dacă vrei, se poate. Mai mult, m-a purtat prin locuri nebănuite, deschizându-mi sufletul către acest mod de trai: minimalist, aproape vagabondic, mereu pe drumuri. Poate sună rău, dar nu este astfel – este doar diferit. Mâine-poimâine, urmează să pornesc în cea de-a treia expediție de genul. Tot prin Europa – încă – dar incluzând și o bună parte din Carpații României. Planul nu este foarte bine întocmit, iar bagajele încă sunt nefăcute, dar dorința există. Bateriile sunt la nivelul acela critic când urlă să fie umplute, dacă vrei să nu clachezi de rău de tot. Așa că, într-un fel, plecarea „se cere” de la sine… Ca traseu, ne-am dori să ajungem prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Cehia, Germania, Austria, Elveția, Italia, Slovenia, Croația, Bosnia și Serbia, dar totul depinde de vreme, de starea fizică, de context, etc. Oricum ar fi, ne păstrăm flexibili și pregătiți atât pentru neprevăzut, cât și pentru frumusețile de pe traseu. Promit să car aparatul după mine pentru fotografii cât mai deosebite, prin care să aduc depărtările mai aproape, asta este sigur. Și, dacă tot am adus vorba de promisiuni, trebuie să fac o mențiune: site-ul va intra în stand-by până la întoarcere. Nu am internet în roaming (deși mi-ar fi plăcut, ca să pot posta în timp real pe blog poveștile), dar la final o să fac rezumatul fiecărei zile, cu fotografiile aferente, în încercare de revanșare. Așadar, see you in a month! Până atunci – și nu numai – bucurați-vă de viață! P.S: Pentru interesați, traseul ar fi următorul: https://www.bikemap.net/en/route/3626981-catina-satu-mare-prin-munti/ https://www.bikemap.net/en/route/3627018-satu-mare-brno/ https://www.bikemap.net/en/route/3630793-brno-italia-via-imst/ https://www.bikemap.net/en/route/3630886-granita-italia-ljubljanavia-elvetia/ https://www.bikemap.net/en/route/3630913-ljubljana-romania-granita-via-bosnia/ https://www.bikemap.net/en/route/3630931-granita-romania-catina-via-dealuri-si-munti/ P.P.S: Cărțile încă sunt la 1+1 gratis, deci nu ezita să...

Citește mai mult...

Într-un final, iată-ne în mașină, porniți. Drumul e lung până la Petroșani, dar Retezatul cu ale lui vârfuri stâncoase și lacuri mulțime, merită fiecare strop de combustibil consumat. Și de energie necesară ca să îl vizitezi, bineînțeles. Și, mai mult, pentru că nu îl cunoaștem decât prea puțin, din auzite, întâlnirea este cu atât mai de dorit și mai greu de așteptat. Sosim în Câmpul lui Neag odată cu apusul soarelui, căci drumurile țării au grijă să facă din fiecare călătorie o întreagă aventură. Cine nu crede, să încerce numai să plece din București spre Valea Jiului și o să îmi dea dreptate. Muntele, se pare, cere uneori și altfel de sacrificii. Ne găsim o poieniță retrasă pe malul apei, montăm la foc automat corturile și apoi ne întindem la masă. Vremea se anunță bună pentru week-end-ul prelungit ce ne stă în față, dar cu posibilitate de furtuni și ploi violente, de vară. Aceastea, însă, nu ne împiedică să punem la punct un plan pe cât de simplu, pe atât de ambițios: dimineața ne echipăm și pornim să dormim sus, la unul din locurile de campare din Retezat. A doua zi facem cât mai multe vârfuri, iar luni coborâm la mașină și ne întoarcem la rutina obișnuită a vieții. Socoteala de acasă, totuși, nu prea se potrivește cu cea din târg…și, încă de Sâmbătă dimineață, lucrurile se cam dae peste cap. Așa că, după ce privim startul de la Retezat Sky Race, pornim ușor, fără bagaje, către cabana Buta. Am ales urcarea pe spectaculoasa creastă Pleșa-Piule, cu coborârea clasică pe forestierul către Cheile Buții. Nu de alta, dar la cât de mult urăsc eu drumul acela, nu aveam cum să îl ratez. De sus, priveliștea e ruptă parcă din altă lume. Nu știu cum arată Raiul, dar, sincer să fiu, eu așa mi-l imaginez (și doresc). Pe cer, norii se luptă titanic cu albastrul transparent de sticlă al boltei. Pe pământ, verdele unei primăveri târzii, pictat cu flori multicolore, sparge monotonia stâncilor cenușii de rocă rece și moartă. În toată tăcerea, doar vântul șuieră, puțin aspru, puțin discret. Vântul și crestele munților, ce îndrăznesc să se avânte spre zări, ca o punte între aici și acolo. Sau, dacă e să fiu mai poetic: între prezent și viitor, între muritor și etern. Cu jind, privesc către îndepărtații Munți ai Cernei, via Creasta Godeanu: nu știu când, dar cândva trebuie să parcurg toți cei 80 de kilometri de traseu ce mă despart – momentan – de Băile Herculane. Ehe, multe sunt visele, puține se și realizează!… Coborârea spre Cabana Buta este lungă, mult prea lungă pentru gustul meu. Mă încearcă o...

Citește mai mult...
Spectacol de nori pe scena Builei

Spectacol de nori pe scena Builei


Scris de | 11 Iun 2016

Să urci pieptiș prin nemarcatul pădurii nu e niciodată ușor. Dar parcă tot niciodată satisfacția nu e mai mare decât atunci când depășești liziera și te descoperi în neantul frumosului alpin. Nimic nu îmi place la mersul la munte ca simplitatea traiului. Bineînțeles, se poate să îți bați joc și de acest ultim templu al lipsei de confort, dar parcă aici natura se opune mai îndârjită și mai decisă. Nu de alta, dar oferă – la schimb cu strictul necesar cu care ne sufocăm viețile – tablouri de trăiri și speranțe ce acaparează cu totul. Fără comoditate, fără superficialitate și fără valori ce se uită odată ce întorci pagina. Pe munte, natura este regină: reduce totul la esența frumosului desăvârșit. O priveliște ce taie răsuflarea ne face să ne descoperim micimea. Flori multicolore ne gâdilă gambele și nori jucăuși ne dansează pe deasupra. Inimile galopează către un ritm mai odihnit, căci efortul le-au dus bătăile pe cote amețitoare. Tocmai ce am ieșit în creasta principală a Parcului Natural Buila-Vânturarița și nu ne trebuie mai mult de câteva clipe ca să ne decidem că o să ne placă și că o să mai vrem. Situat în Munții Căpățânii, acest parc este ca o oază de pace într-o mare de tumult. Ca să îl descoperi, însă, tenacitatea îți este pusă serios la probă, căci mersul prin pădure poate să pară interminabil. Există mai multe căi de acces, dar principalele localități din care ajungi în creastă sunt Olănești, Pietreni și Bistrița. De la un capăt la altul, traseul principal (adică cel care străbate vârfurile principale: Piatra, Albu, Buila, Vânturarița Mare) nu are decât 14 km, așa că o zi de vară este mai mult decât suficientă pentru un circuit care să acopere cam tot ce este de văzut în acești munțișori. Căci nu impresionează prin grandoare, ci, ca un paradox, prin îmbinarea simplă a câtorva elemente îți intră în suflet. Parcă numai aici (și, poate, puțin și în Ciucaș) stâncile, pădurile și poienile se împletesc într-un tot atât de unitar, încât nu ai cum să rămâi rece. Pentru mine, astfel de peisaje mă fac să mă întreb de ce a trebuit să inventăm orașele. Dacă aș putea trăi tot timpul în frumoasa izolare a naturii, aș alege cu drag, oricând, un colț de munte să fie doar al meu. Drumul pe creastă este destul de anevoios – pietre mii brăzdează verdele crud de primăvară al poienii -, dar coloritul florilor și spuma norilor compensează din plin. În plus, deși pentru după-amiază se anunță ploaie, nu ne grăbim: ființele ni se cer umplute cu pace, indiferent de inconveniente. La stânga, drumurile ni se curmă...

Citește mai mult...
Pagina 10 din 15«...89101112...»