jurnal de calatorie


Bucegi, cu biclă și fără

Bucegi, cu bicla si fara


Scris de | 1 iun. 2015

Există un mit care circulă prin popor cum că prin Bucegi nu mai merită să umbli, fie din cauză că sunt foarte populați (mai ales de pantofari!), fie din cauză că i-ai tot urcat și urcat. Totuși, lăsând faptul că sunt vizitați de mulți turiști (iar asta e de bine, exceptând lipsa acestora de educație și mizeria pe care o lasă uneori în urmă), ce dacă ai mai fost de nu știu câte ori pe aceleași trasee? Adică serios, la munte nu te duci doar pentru locuri noi, ci mergi pentru atmosfera care e mereu alta, pentru peisajul care te surprinde întotdeauna, pentru propriile-ți baterii care merită și ele reîncărcate și pentru încă alte nu știu câte zeci de motive pe care le-aș putea aminti, dar pe care n-o să le numesc. Oricum ar fi, dacă punem în balanță un traseu de munte pe care am fost de 100 de ori, super populat și un oraș ca Bucureștiul, pentru mine câștigă detașat traseul. Dar în fine, mai bine să spun două vorbe și despre ceea ce vreau să spun. Week-end-ul ce tocmai s-a încheiat, fiind unul prelungit, merita tratat ca atare. Din păcate, nu am putut să îl petrec cap-coadă în modul de „relaxare”, dar am prins două zile care aproape compensează acest mic inconvenient. Vineri, pentru că mi-a permis programul, am fugit să fac o urcare la Piatra Arsă pe cursieră – de la o vreme tot observ lipsa antrenamentului pe cățărări așa că trebuie să încerc să fac cumva să mai acopăr golurile. Pentru cine nu știe, Transbucegi-ul e una din cele mai faine șosele din țară, deși te solicită serios partea de urcare. Coborârea, însă, face tot efortul și toată transpirația pe care ai pierdut-o la dus, încât la sfârșit îți vine să iei bicicleta și să mai urci o dată. Din păcate, e mai ușor de vrut, decât de realizat. Eu m-aș mai fi dus, dar fiind târziu a trebuit să mă întorc la tren și să revin la București. Bilanțul? Puțin peste 60 de km (Comarnic-Piatra Arsă-Sinaia), aproape 2000 de metri urcați și o viteză medie de 23 km/h. Peisajele superbe de munte și liniștea naturii au fost bonusul (și cireșile de pe tort). Astăzi, am agățat bicicleta în cui și mi-am zis că merg pe munte la pas. Cumva, simțeam că am nevoie de o schimbare de macaz, parcă prea intrasem într-o rutină pedalat-alergat. Așa că m-am urcat în tren, fără să știu exact destinația și traseul pe care o să o apuc. Până la urmă, s-a dovedit că acesta urma să fie: Bușteni-Jepii Mici-Crucea Caraiman-Coștila-Vf. Omu-Vf. Bucșoiu-Cabana Gura Diham-Bușteni. Mi-a luat –...

Citește mai mult...

2 zile, 4 județe, aproximativ 165 km și peste 4200 m diferență de nivel, așa s-ar rezuma – din punct de vedere statistic – ultima mea „plimbare”. Din perspectiva celeilalte fețe a monedei – puțin mai sensibilă, poate – lucrurile stau altfel: multă frumusețe, peisaje de vis, verde crud nemărginit și parfum de salcâm îmbătător, toate într-un cadru presărat cu mult, mult munte. Iar unde e munte înseamnă că e și efort. Dar să o iau ușor totuși, adică cu începutul. De mult timp planificasem ca week-end-ul 22-24 mai să îl petrec la munte, deși nu știam nici cu cine și nici unde. Și nu am aflat detaliile acestea decât cu foarte puțin înainte de plecare: singur și „unde văd cu ochii”. Nu am fost niciodată fanul turelor solitare pe munte – aceasta urmând să fie o premieră pentru mine (+dormitul singur la cort) – dar pentru că nu am găsit pe nimeni dispus/disponibil de o evadare în natură, am mers cum s-a putut înainte. Am încropit în fugă un traseu cu bicicleta prin Munții Siriu și Ciucaș, ce urma să îmi acopere toate cele 3 zile, iar Vineri dimineață mi-am luat zborul. Zbor i-am zis eu, dar acesta semăna mai mult cu o târâre leneșă de picioare, din păcate. Și ce e trist e că nu știu dacă cauza a fost răceala ce mă cuprinsese cu 2 zile înainte, bagajul cam mult de pe bicicletă și rucsac sau forma mea slabă. (Sper că nu au fost toate 3, din tot sufletul sper!). Cert e că pedalele nu se învârteau cum trebuie și că foarte curând urma să las asfaltul în spate și să o iau pe drumul pietruit ce urma să mă scoată în DN10 Buzău-Brașov, cu câțiva kilometri înainte de Nehoiu. Cum, necum, am ieșit iarăși la asfalt, bucuros că am terminat prima etapă a zilei (îmi mai rămăseseră trei, ce mare lucru?) și am continuat până la începerea lacului de acumulare de la Siriu. Sectorul acela de drum era de mult pe lista mea de „to do”-uri și iată că îi venise – în sfârșit – vremea. M-am bucurat (a se citi: „bucurat”) de fiecare serpentină și de fiecare cățărare ca și când ar fi fost ultima (doar că a trecut mult până acea „ultima” chiar a apărut), dar peisajul merită din plin. Și pentru că o poză face cât 1000 de cuvinte, vă spun și eu în câteva imagini, vreo trei mii:   La coada lacului am avut parte de prima surpriză a excursiei: mi-a fost recomandat să nu o iau pe traseul pe care îl doream, deoarece am foarte mult de împins la bicicletă....

Citește mai mult...

Mă tot gândeam să mă apuc să scriu postarea de mai jos, dar scuzele își dăduseră – parcă toate de pe lumea asta – întâlnire în mintea mea. Concluzia, în urma ascultării lor, nu putea fi decât una: de ce să mă apuc să scriu și să fac asta? Așa că am tot amânat să pun lucrurile în mișcare mult și bine. Dar gata!, a venit timpul să pun piciorul în prag și să trec la treabă! Despre ce e vorba? Păi, e simplu, așa că nu o să mă întind în cuvinte: mai am câteva exemplare din cartea „Europa în 80 de Zile” (scrisă, pentru cei care nu știu, în urma aventurii despre care am mai povestit și aici), iar o parte din ele vreau să le dau gratis. Da, gratis, am scris bine! De ce gratis? Iarăși e simplu: când am scris cartea nu am făcut-o nici pentru bani și nici pentru „faimă” (ca să îi zic așa), ci doar din dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a le oferi o altă perspectivă. Și eu zic că am reușit (lecțiile de viață dar și problemele și reușitele noastre nu sunt de dat deoparte), iar în plus cartea poate fi foarte bine și un fel de ghid de călătorie și de urmare a viselor. Așadar, de ce gratis? Pentru că am investit mult în ea și simt că nu a ajuns la toți oamenii la care putea ajunge și că nu și-a atins întregul „potențial”. Și, ca să concluzionez: nu am scris-o pentru mine, ci pentru tine, deci nu are niciun rost să stea la mine în dulap. Care-s regulile?  Da, există și reguli! Iată-le: Like la pagina mea, „Pășind prin Viață” (dacă ai dat deja, even better). Share postării de pe pagina de Facebook/imaginii, ca să pot contoriza participanții (să fie publică). Când dai share-ul e musai(dar musai!) să scrii unul din visele tale(de preferat cât mai mare!) în postarea ta, dar și cum vrei să îl transformi în realitate. Restul detaliilor Pe 31 mai 2015 aleg persoanele care vor primii cărțile, am 25 de exemplare de dat. Mi-ar fi plăcut să le pot oferi tuturor celor doritori, dar fiindcă nu se poate voi folosi random.org. Asta este, îmi pare rău, deci fără primul venit, primul servit. P.S1: Taxele de transport nu vor fi suportate de către mine, ci vor fi achitate în contul bancar în avans (știu, bate la ochi, dar nu voi risca să trimit coletul și să nu fie ridicat de la Poștă). P.S2: Dacă nu realizați toți pașii de mai sus, știți că nu veți fi luați în considerare, nu? P.S3: Dacă ai...

Citește mai mult...

Semimaratonul Internațional București de anul acesta nu a fost nici despre mine și nici despre timpul pe care aș fi putut să-l scot. Nu, ci a fost despre a-i ajuta pe alții să își atingă obiectivul și despre a le face cursa mai ușoară. Sper din tot sufletul că – cel puțin într-o anumită măsură – am reușit. Când am dat de oportunitatea de a mă înscrie ca Pacemaker (persoana care ține ritmul constant de alergare pentru un anumit timp final), mi-am zis că am ajuns unde trebuie și că ar fi extraordinar să ajung să fac asta. Și am ajuns, la 1h40m, deși poate că mi-ar fi prins puțin mai bine să fie 1h50. Cumva, în ultimul timp, nu m-am regăsit în cea mai bună formă, așa că nu a fost 100% ușor să ajung în la final după socoteala stabilită, dar a ieșit, până la urmă. M-am lovit eu de o durere în genunchi pe la kilometrul 14 și de o înțepătură serioasă în umăr începând cu 16, dar a fost în regulă. Am fost 3 oameni în echipă, ca să asigurăm ritmul stabilit și să ne temperăm unii pe alții. În plus, fiind mai mulți, am fi putut asigura finalul chiar dacă unii dintre noi se loveau de ceva probleme fizice. Noi (cel puțin eu și un prieten) am participat în premieră la un astfel de „job”, așa că am făcut cum ne-a „tăiat” capul. Mai exact? Păi, am tot încercat să încurajăm oamenii și să îi adunăm pe toți pe care îi depășeam și să îi urcăm în „vagoane”. Apoi, mergeam mereu la checkpoint-uri să le luăm apă, banane, portocale etc, astfel încât ei să își continue alergarea cât mai constant. Când treceam prin zone cu public, încercam să motivăm oamenii să strige, să aplaude, să ne împingă alergătorii de la spate. Nu prea ne-a ieșit, parcă erau toți treziți de 10 minute, nu de câteva ore bune. Eh, nu-i nimic, ne specializăm pentru data viitoare! 😀 Problemele au apărut (da, fără ele nu se poate!) mai ales în a doua parte a cursei, odată cu intrarea pe Calea Victoriei. De ce? Din cauza sectorului foarte îngust și a prezenței alergătorilor de la cursa de 10 km pe traseu. Aici organizatorii au greșit, pentru că nu ai cum să înghesui câteva sute bune de oameni pe 5-6 metri de drum, oricât te-ai strădui de tare. Aici am pierdut foarte mulți din participanți, căci ne-am lovit de multe ruperi de ritm, iar oboseala s-a instalat mult mai repede decât ar fi trebuit. Ne-am spart chiar și noi ca echipă, regruparea având loc abia pe la începutul...

Citește mai mult...

Nu am fost niciodată la Turul Franței, asta ca să fie clar de la început. Însă dacă aș fi fost, m-aș fi simțit ca la Wings for Life World Run București, sunt convins. Și da, știu că exagerez (puțin), dar credeți-mă, atmosfera de duminică a fost, pur și simplu, fantastică! Iar dacă nu mă credeți, nu aveți decât să vă înscrieți și să participați la anul și vorbim după, de acord? 😉 N-o să regretați, pe bune vă zic. Dar să mă întorc mai la începuturi, că prea am sărit în mijlocul poveștii. La cursa de care vă spuneam, am vrut să particip încă de anul trecut, motivat fiind de formatul ei unic în care linia de finish te urmărește pe tine și nu tu pe ea. Din motive diverse însă, am lăsat-o pe anul acesta, doar ca să regret că nu am participat și la ediția trecută. De ce spun asta? Pentru că e ceva unic, de la cap la coadă. Începând cu ideea de a direcționa toate fondurile pentru cercetare medicală, continuând cu ținerea cursei în 33 de țări și terminând cu un final cu totul inedit, Wings for Life îți oferă ceea ce nicio altă cursă nu îți poate da: un scop pentru care să alergi. Aici nu vii ca să termini, ci ca să ajuți. Punct. Eu venisem însă să termin 30 de kilometri. De fapt, voiam să țin ritmul de 4:44 min/km (că tot urmează să fiu pacemaker la Semimaratonul Internațional de peste două săptămâni) cât mai mult posibil. Prostia a fost însă că m-am lăsat dus de val și am plecat prea tare, încât după 5 km aveam 4:30 min/km, deci mult, mult prea repede. Am început să încetinesc ușor, ușor, dar era deja prea târziu, știam asta. Urma să nu reușesc să îmi ating target-ul, deci trebuia să mă învăț cu gândul. Și nu știu dacă m-aș fi împăcat așa ușor cu situația, dacă nu ar fi fost galbenul rapiței, ceilalți concurenți și susținătorii de prin sate. Au fost foarte mulți participanți care au luat-o tare de tot la început, iar apoi au rămas fără benzină – așa că eu m-am transformat în cel care le spunea 2-3 cuvinte de încurajare și încerca să tragă de ei când îi depășea. Nu știu dacă pe ei i-a ajutat, dar pe mine m-a ajutat cu siguranță! Pe câmp, rapița în floare mi-a colorat – aproape la propriu – ochii și sufletul. În sate însă, mai că îmi dădeau lacrimile când vedeam oameni de toate vârstele ieșiți să vadă o mare de nebuni alergând – culmea – spre mare! Copiii se aliniau la marginea șoselei...

Citește mai mult...
Pagina 15 din 16«...1213141516