jurnal de calatorie


Mă tot gândeam să mă apuc să scriu postarea de mai jos, dar scuzele își dăduseră – parcă toate de pe lumea asta – întâlnire în mintea mea. Concluzia, în urma ascultării lor, nu putea fi decât una: de ce să mă apuc să scriu și să fac asta? Așa că am tot amânat să pun lucrurile în mișcare mult și bine. Dar gata!, a venit timpul să pun piciorul în prag și să trec la treabă! Despre ce e vorba? Păi, e simplu, așa că nu o să mă întind în cuvinte: mai am câteva exemplare din cartea „Europa în 80 de Zile” (scrisă, pentru cei care nu știu, în urma aventurii despre care am mai povestit și aici), iar o parte din ele vreau să le dau gratis. Da, gratis, am scris bine! De ce gratis? Iarăși e simplu: când am scris cartea nu am făcut-o nici pentru bani și nici pentru „faimă” (ca să îi zic așa), ci doar din dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a le oferi o altă perspectivă. Și eu zic că am reușit (lecțiile de viață dar și problemele și reușitele noastre nu sunt de dat deoparte), iar în plus cartea poate fi foarte bine și un fel de ghid de călătorie și de urmare a viselor. Așadar, de ce gratis? Pentru că am investit mult în ea și simt că nu a ajuns la toți oamenii la care putea ajunge și că nu și-a atins întregul „potențial”. Și, ca să concluzionez: nu am scris-o pentru mine, ci pentru tine, deci nu are niciun rost să stea la mine în dulap. Care-s regulile?  Da, există și reguli! Iată-le: Like la pagina mea, „Pășind prin Viață” (dacă ai dat deja, even better). Share postării de pe pagina de Facebook/imaginii, ca să pot contoriza participanții (să fie publică). Când dai share-ul e musai(dar musai!) să scrii unul din visele tale(de preferat cât mai mare!) în postarea ta, dar și cum vrei să îl transformi în realitate. Restul detaliilor Pe 31 mai 2015 aleg persoanele care vor primii cărțile, am 25 de exemplare de dat. Mi-ar fi plăcut să le pot oferi tuturor celor doritori, dar fiindcă nu se poate voi folosi random.org. Asta este, îmi pare rău, deci fără primul venit, primul servit. P.S1: Taxele de transport nu vor fi suportate de către mine, ci vor fi achitate în contul bancar în avans (știu, bate la ochi, dar nu voi risca să trimit coletul și să nu fie ridicat de la Poștă). P.S2: Dacă nu realizați toți pașii de mai sus, știți că nu veți fi luați în considerare, nu? P.S3: Dacă ai...

Citește mai mult...

Semimaratonul Internațional București de anul acesta nu a fost nici despre mine și nici despre timpul pe care aș fi putut să-l scot. Nu, ci a fost despre a-i ajuta pe alții să își atingă obiectivul și despre a le face cursa mai ușoară. Sper din tot sufletul că – cel puțin într-o anumită măsură – am reușit. Când am dat de oportunitatea de a mă înscrie ca Pacemaker (persoana care ține ritmul constant de alergare pentru un anumit timp final), mi-am zis că am ajuns unde trebuie și că ar fi extraordinar să ajung să fac asta. Și am ajuns, la 1h40m, deși poate că mi-ar fi prins puțin mai bine să fie 1h50. Cumva, în ultimul timp, nu m-am regăsit în cea mai bună formă, așa că nu a fost 100% ușor să ajung în la final după socoteala stabilită, dar a ieșit, până la urmă. M-am lovit eu de o durere în genunchi pe la kilometrul 14 și de o înțepătură serioasă în umăr începând cu 16, dar a fost în regulă. Am fost 3 oameni în echipă, ca să asigurăm ritmul stabilit și să ne temperăm unii pe alții. În plus, fiind mai mulți, am fi putut asigura finalul chiar dacă unii dintre noi se loveau de ceva probleme fizice. Noi (cel puțin eu și un prieten) am participat în premieră la un astfel de „job”, așa că am făcut cum ne-a „tăiat” capul. Mai exact? Păi, am tot încercat să încurajăm oamenii și să îi adunăm pe toți pe care îi depășeam și să îi urcăm în „vagoane”. Apoi, mergeam mereu la checkpoint-uri să le luăm apă, banane, portocale etc, astfel încât ei să își continue alergarea cât mai constant. Când treceam prin zone cu public, încercam să motivăm oamenii să strige, să aplaude, să ne împingă alergătorii de la spate. Nu prea ne-a ieșit, parcă erau toți treziți de 10 minute, nu de câteva ore bune. Eh, nu-i nimic, ne specializăm pentru data viitoare! 😀 Problemele au apărut (da, fără ele nu se poate!) mai ales în a doua parte a cursei, odată cu intrarea pe Calea Victoriei. De ce? Din cauza sectorului foarte îngust și a prezenței alergătorilor de la cursa de 10 km pe traseu. Aici organizatorii au greșit, pentru că nu ai cum să înghesui câteva sute bune de oameni pe 5-6 metri de drum, oricât te-ai strădui de tare. Aici am pierdut foarte mulți din participanți, căci ne-am lovit de multe ruperi de ritm, iar oboseala s-a instalat mult mai repede decât ar fi trebuit. Ne-am spart chiar și noi ca echipă, regruparea având loc abia pe la începutul...

Citește mai mult...

Nu am fost niciodată la Turul Franței, asta ca să fie clar de la început. Însă dacă aș fi fost, m-aș fi simțit ca la Wings for Life World Run București, sunt convins. Și da, știu că exagerez (puțin), dar credeți-mă, atmosfera de duminică a fost, pur și simplu, fantastică! Iar dacă nu mă credeți, nu aveți decât să vă înscrieți și să participați la anul și vorbim după, de acord? 😉 N-o să regretați, pe bune vă zic. Dar să mă întorc mai la începuturi, că prea am sărit în mijlocul poveștii. La cursa de care vă spuneam, am vrut să particip încă de anul trecut, motivat fiind de formatul ei unic în care linia de finish te urmărește pe tine și nu tu pe ea. Din motive diverse însă, am lăsat-o pe anul acesta, doar ca să regret că nu am participat și la ediția trecută. De ce spun asta? Pentru că e ceva unic, de la cap la coadă. Începând cu ideea de a direcționa toate fondurile pentru cercetare medicală, continuând cu ținerea cursei în 33 de țări și terminând cu un final cu totul inedit, Wings for Life îți oferă ceea ce nicio altă cursă nu îți poate da: un scop pentru care să alergi. Aici nu vii ca să termini, ci ca să ajuți. Punct. Eu venisem însă să termin 30 de kilometri. De fapt, voiam să țin ritmul de 4:44 min/km (că tot urmează să fiu pacemaker la Semimaratonul Internațional de peste două săptămâni) cât mai mult posibil. Prostia a fost însă că m-am lăsat dus de val și am plecat prea tare, încât după 5 km aveam 4:30 min/km, deci mult, mult prea repede. Am început să încetinesc ușor, ușor, dar era deja prea târziu, știam asta. Urma să nu reușesc să îmi ating target-ul, deci trebuia să mă învăț cu gândul. Și nu știu dacă m-aș fi împăcat așa ușor cu situația, dacă nu ar fi fost galbenul rapiței, ceilalți concurenți și susținătorii de prin sate. Au fost foarte mulți participanți care au luat-o tare de tot la început, iar apoi au rămas fără benzină – așa că eu m-am transformat în cel care le spunea 2-3 cuvinte de încurajare și încerca să tragă de ei când îi depășea. Nu știu dacă pe ei i-a ajutat, dar pe mine m-a ajutat cu siguranță! Pe câmp, rapița în floare mi-a colorat – aproape la propriu – ochii și sufletul. În sate însă, mai că îmi dădeau lacrimile când vedeam oameni de toate vârstele ieșiți să vadă o mare de nebuni alergând – culmea – spre mare! Copiii se aliniau la marginea șoselei...

Citește mai mult...

Tura de 1 Mai o pregătisem de mult, având în minte o ieșire serioasă în care să îmbinăm antrenamentul cu frumusețile primăverii. Din păcate, vremea a avut alte planuri, dar nici noi nu am renunțat 100% la ale noastre. Și bine am făcut! Dimineața de vineri m-a prins pedalând spre Gara de Nord, de unde trebuia să iau trenul spre Sinaia. Acolo urma să mă întâlnesc cu un prieten și să o pornim spre ceea ce avea să fie cel mai lung traseu al nostru de o zi pe bicicletă: Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov. Ajuns la tren, constat cu uimire că acesta nu are vagon de biciclete, deși cumpărasem bilet de seara trecută, iar doamna de la casă „verificase” disponibilitatea. Nu știu cum se face, dar haos mare în CFR: când nu e vagon, primești bilet, iar când este vagon, nu ți se dă bilet (după cum am pățit în altă ocazie). Oare când ne-om trezi să facem ceva să ne tragem – cu adevărat – conducătorii la răspundere? Dar în fine. Trenul a ajuns la timp, iar la 8:45 pedalam deja către urcarea spre Dâmbovița. După ce ne-am încălzit bine mușchii și articulațiile, am continuat cu lunga coborâre către Târgoviște, pe un drum prost de îmi venea să plâng la fiecare învârtire a roților cursierei. Chiar ne-am întrebat unde se duc banii din viniete și amenzi, dar nu am reușit să găsim buzunarele prin care aceștia s-au scurs (și se tot scurg). Oricum, am dat de drumurile destul de proaste, per total, dar se putea și mai rău, sunt conștient de asta. Se pare că mi-am stricat ceva la roata spate a bicicletei din cauza asta, dar sper să nu fie nimic grav. De la cota 1000, parcă mergeam spre Târgoviște la pas cu primăvara: de la pădure abia înmugurită am ajuns – treptat – până la o mare de verde crud pe care nu ne mai săturam să o admirăm. Spre Câmpulung lucrurile au stat invers: parcă înaintam spre iarnă, deși soarele ne-a încălzit tot drumul, iar copacii înfloriți ne-aminteau că, totuși, e început de Mai în calendar. Una peste alta, atmosfera de primăvară de care ne-am lovit, a reușit să ne umple ființele cu liniște, pace și frumos; ce ne-am fi putut dori mai mult? Doar șoferii ne-au cam bruiat, mai ales fonic, dar nu numai. Parcă veniseră toți cu șoseaua de acasă, asta făcând din noi niște intruși pe domeniu privat. Claxoane, intimidări, depășiri riscante și aproape acroșaje – ne-am lovit de toate. Parcă toți nepricepuții – ca să fiu decent! – se treziseră brusc la volan și nu știau cu ce se mănâncă această activitate și ce...

Citește mai mult...

Trântit pe zăpada înghețată, gândurile mi-au fugit departe în zare, parcă vrând să se piardă intenționat printre stele. Ce tablou se înfățișa privirii! Ca un praf de lumină aruncat pe covorul negru al bolții, astrele se uitau cu indulgență la noi. Erau răvășite de o ordine haotică, în timp ce vraja farmecului lor ne cuprindea mai tare și mai tare. Oare ce și-ar fi zis, dacă ar fi putut vorbi între ele? Cum le-am fi apărut, așa pierduți cum eram în depărtarea naturii? Ce-ar fi simțit, dacă ne-ar fi putut citi sufletele? Și ce ar fi descoperit în adâncurile ființelor noastre, dacă le-ar fi stat în putere să ne pătrundă? Uimire, bucurie, nimicnicie. Emoție, dorință, frică. Dragoste, tăcere, vârtej de sentimente. Toate adunate într-un singur cuvânt: speranță. O speranță pe care nu îndrăzneam să o rostesc, de teamă să nu fur din magia momentului prin grosolănia vorbelor. Căci ce sunt cuvintele, dacă nu trunchieri nefericite de suflet? Și la ce bun să le iei din tine și să le arunci în lume, dacă nu sunt nici perfecte și nici de durată? Cum clipele treceau odată cu adierile de vânt și cum nu era nici locul, nici momentul pentru astfel de dileme, m-am privat de luxul filozofiei și al respirației, preț de câteva închideri de ochi. Voiam să cunosc liniștea, să o iau cu mine și să dispar cu nesaț în marea de noapte. Și, așa cum un dependent nu poate fugi de lanțurile sale, așa îmi doream să nu pot nici eu pleca din preajma frumosului acelei seri de iarnă… Timpul însă curge ireversibil, fără să îi pese dacă sfâșie sau vindecă suflete și inimi. Și nici pe mine nu m-a iertat… Trebuia să las deoparte visarea și să plecăm, realitate adusă în fața-mi ochilor de zgomotul aerului ce intra și ieșea din ființele prietenilor. Căci, deși păream statui de gheață într-un tablou pictat în tonuri de alb, gri și negru, căldura din noi ar fi putut topi calote întregi de gheață, dacă ar fi putut fi eliberată și dacă ni s-ar fi oferit ocazia. M-am ridicat alene – luptând cu mine să mai stau – și am pornit spre pădurea întunecată de necunoscut. Urmat de ceilalți, am pătruns printre brazii falnici, pășind cu atenție sporită din cauza obstacolelor, prin zăpada moale și pufoasă. Printre crengi, stelele încă se zăreau.  ...

Citește mai mult...
Pagina 15 din 16«...1213141516