jurnal de calatorie


Descoperind Alpii în slow-motion

Descoperind Alpii in slow-motion


Scris de | 2 apr. 2017

Uneori, e destul de simplu să te ridici și să pleci la drum, motivat fiind de necunoscut, frumusețea din jur sau, pur și simplu, atracția aventurii. Alteori, însă, când vremea nu e așa cum ți-ai dori și când oboseala îți apasă moralul, accentul se mută, fără să vrei, pe cenușiul din peisaj. Dimineața e veselă, dar nouă ne vine extrem de greu să ieșim din cort la ora cuvenită, așa că mai zăbovim un timp în comoditatea oferită de sacii de dormit. Aproape că se împlinesc două săptămâni de când am plecat din România – doar pe biciclete -, iar dorul de casă roade, fără să ne dăm seama, din suflete. Totuși, soarele ce bate la ușa inimii și a cortului, ne dă curaj și entuziasm să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Învârtind pedalele pe cățărarea către Oberalppass, conștientizăm cât suntem de norocoși să trăim astfel de momente. Cumva, pare că lumea e a noastră. Aerul rece ne învăluie în mantia lui gingașă, liniștea ne fură imaginația, iar serpentinele, deși ne lovesc în plin cu duritatea lor, ne invită către nori să ne depășim limitele. Doar trenul – bine cunoscutul Glacier Express – ne amintește că civilizația există și că natura a fost, prea adesea, îmblânzită de îndârjirea omului. Zâmbind, salutăm cu entuziasm pasagerii din vagoane cu care împărțim, din perspective diferite, aceeași experiență. Preț de câteva clipe, ne permitem să lăsăm barierele deoparte și să ne oferim, deși doar indirect, bucurie unii altora. Sudoarea se scurge, cu durere, pe asfaltul ce ne poartă călătoria, arătându-ne că efortul este, întotdeauna, răsplătit. Nimic din ceea ce merită nu vine gratis în viață… Până să ajungem în Andermatt, primim vizita unei ploi reci, cum numai la munte vara întâlnești. În schimb, în vale soarele își face de cap, iar orășelul e atât de pitoresc că îți fură nu doar privirea, ci întreaga ființă! Zumzetul turiștilor, străzile înguste și clădirile din piatră oferă, luate împreună, un cadru din care nu ți-ai dori niciodată să evadezi. Aici, vremea parcă și-a oprit alergarea, iar oamenii au descoperit că timpul e bun și la altceva în afară de a-l amaneta pe bani… Cu noi însă, clipele nu au răbdare. Pe bicicletă fiind, distanțele se dilată, iar nisipul din clepsidră se grăbește tare. Avem nevoie de încă trei zile să ajungem în Chamonix, dar în amintire gândul zboară în fracțiuni de secundă. Trece, ușor ca un fulg, peste Furkapass; ploaia și frigul de care ne lovim nu îl împiedică să continue, jucăuș, către Col de la Forclaz. De aici până la poalele Mont-Blanc-ului nu mai e decât un strop de clipire pierdut în măreția peisajului....

Citește mai mult...
Escapadă la Veliko

Escapada la Veliko


Scris de | 24 feb. 2017

Nu se întâlnesc des ocaziile când te poți uita la soare, dar dimineața vine cu o astfel de rară oportunitate. Deși e răsărit de ceva vreme, discul marelui astru se lasă văzut abia când e sus pe cer, din cauza ceții și lipsei de transparență a atmosferei. Totul în jur are un aspect dens și lăptos, așa că îl putem admira în voie. Nu e deloc așa cum îl știm, ci pare adormit și lipsit de puterea-i caracteristică. Mai mult, se vede nevoit să lupte cu un nor ce încearcă să îi păteze și mai mult reputația – se anunță o zi grea pentru el. Scurta scenă o zărim din mașină, pierduți prin nemărginitul dealurilor bulgare fiind, în drum spre Veliko. Câmpurile sunt când albe de zăpadă, când negru-reavăn, acolo unde primăvara și-a intrat mai repede în drepturi. Nu știm multe despre acest oraș din nordul Bulgariei, decât că e considerat unul din cele mai frumoase din țară și că merită vizitat. Planurile le-am făcut ad-hoc, fără multă documentație și fără să avem așteptări: un city-break de o zi în fosta capitală a Țaratului vlaho-bulgar și cam atât. Importantă era – ca întotdeauna, de altfel – călătoria și nu atât destinația. Conta să ne bucurăm de un timp frumos între prieteni și de o scurtă perioadă de deconectare de la obișnuitul și problemele cotidiene. Orașul se prezintă, în realitate, destul de diferit de ceea ce poți să descoperi în fotografii. Situat la nici 200 de km de București, acesta e perfect pentru o escapadă fugitivă atunci când vrei să schimbi decorul și ești în pană de idei. Totuși, un lucru e bine de știut: deși e frumos, tot într-o țară rămasă în urmă mult cu dezvoltarea se găsește. Deși amplasarea de care se bucură e incredibilă – pe malul râului Iantra, aruncat pe mai multe dealuri în jur – faptul că nivelul de trai nu este foarte ridicat se vede la fiecare pas. De la multele clădiri ajunse ruine (sau foarte dărăpănate) până la atmosfera comunistă apăsătoare, totul îți amintește că, în lipsa civilizației, frumusețea nu e deplină. Cumva, când vine vorba de orașe, lucrurile sunt invers proporționale față de peisajele naturale: dacă în cele din urmă omul e bine să nu intervină ca să nu le știrbească nimic din autenticitate, în primul caz omul e cel care trebuie să construiască, să întrețină și să se îngrijească de toate. De vizitat, noi îl vizităm destul de la întâmplare. Mai întâi, ne ia destul până găsim un loc de parcare – străzile sunt înguste tare cu „oprirea interzisă” peste tot, iar parcările amenajate lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ne aruncăm entuziasmați către ceea...

Citește mai mult...

Când vine vorba de călătorit, în general, și de bicicletă, în particular, dacă ai prins gustul, nu prea mai poți să scapi. Cum, necum, ai face orice să te așezi în șa și să pornești la drum. Sau, dacă cochetezi cu alt mijloc de transport, pur și simplu nu vrei decât să pleci. Contează unde? Poate, dar destinația nu cântărește atât de mult, căci călătoria dă farmecul. Pentru cei care nu mă cunosc sau nu au avut timp să citească, am descoperit cicloturismul acum aproape 4 ani, într-o scurtă excursie pe Cheile Nerei. De atunci, am avut privilegiul de a mă bucura de niște aventuri extraordinare pe două roți: Europa în 80 de Zile (2014) – 8300 km, 80 de zile, 13 țări și 10 capitale. Munte, Vremuri, Depărtări (2015) – 4200 km, 36 de zile, 14 țări și 5 capitale. Cursă către Dolomiți (2016) – 4500 km, 35 de zile, 13 țări și 3 capitale. Am urcat 18 pasuri, de la 1000 m la aproape 2800 m. Poveștile din primele două sunt așezate, frumos, în două cărți disponibile atât ca PDF cât și în variantă PRINT. Totuși, cea de-a treia nu s-a bucurat decât de un jurnal zilnic publicat pe site odată cu reîntoarcerea acasă, ceea ce nu e chiar corect, nu? Așadar, după ceva timp investit în punerea cap la cap a textelor și a fotografiilor, am adus lucrurile la același nivel, într-o anume măsură. Deci da, „Cursă către Dolomiți” este, începând de acum, disponibilă la download! Gratis, evident! Dar, înainte de a-ți spune cum te poți bucura de o super călătorie numai bună de citit iarna aceasta, haide să îți dau câteva motive scurte pentru care merită să descarci și să citești jurnalul acesta: E gratis! Îl citești, nu-l citești, nu te costă nimic. O să vrei să îl citești, crede-mă, dar chiar dacă nu, nu pierzi nimic. Are o tonă de fotografii! Am selectat cam toate fotografiile faine din tura aceasta și le-am pus alături de text, astfel încât să te poți bucura de o experiență cât mai completă. Se citește ușor! Fiind împărțită pe zile, e foarte ușor să urmărești călătoria pas cu pas. Nu ai nevoie de mult timp la dispoziție, un capitol o să îți ia până în 5 minute. Numai bine, poți să citești când te duci/te întorci de la muncă. Vreo 10 capitole. Vei descoperi gustul călătoriilor (pe bicicletă)! Asta dacă nu ești împătimit deja, evident. Multe persoane mi-au spus că, citind cărțile mele, s-au apucat de pedalat și de călătorit mai mult. Deci, de ce să nu fii și tu parte a acestora? Te vei bucura de frumusețea călătoriei! Chiar...

Citește mai mult...

Așa cum spuneam, toate lucrurile au și un final, din păcate. Așa se face că, treptat, s-a terminat și excursia, dar și scrisul jurnalelor de călătorie. Și, oricât de amar ar fi gustul rămas, faptul că am obținut atâtea, compensează enorm. Cum au stat lucrurile? Păi, trebuie să menționez încă de la început că am fost norocoși – ploaia nu ne-a prea dat bătăi de cap, cu vântul nu ne-am luptat, iar probleme cu bicicletele sau cu oamenii nu am avut. De exemplu, comparativ cu prima excursie în care am făcut peste 20 pene, acum nu am făcut niciuna. Și tot așa, lucrurile chiar au mers bine, cu toate. Am parcurs traseul în buclă, cu plecare de acasă de la țară și întoarcere tot acolo. Ca țări, am străbătut: România, Ungaria, Slovacia, Polonia (un pic tare), Cehia, Austria, Germania (tot un pic), Elveția (si mai un pic), Italia, Slovenia, Croația, Serbia. În orașe importante nu prea am ajuns, decât în Liubliana, Zagreb și Belgrad. Dar ne-a fost suficient, accentul fiind să mergem prin munți, nu prin civilizație. Și așa am și făcut – am cucerit 18 pasuri, din care multe la altitudini considerabile. Stelvio, Gavia, Pordoi, Folzarego sunt doar câteva dintre ele, de prin Dolomiți. În România, am făcut Prislop și Jiu-Cerna, ultimul chiar pe drum forestier, dar nu numai. Am pedalat, în total, aproximativ 4500 km. Ne-a luat 35 de zile, dar am cam alergat. Am avut multe zile cu 130+ km parcurși, ultima zi fiind „regina”: 240 km, Curtea de Argeș – Cătina, Buzău. Ca dificultate, cel mai tare m-a omorât Stelvio. Să urci 20 km, 48 de serpentine și vreo 1500 m (până la 2760 adică) nu e deloc ușor! A doua zi, însă, a fost una din zilele în care m-am simțit cel mai obosit – am urcat Gavia (aprox 2600 m) și del Tonale (aprox 1900 m), dar efortul cumulat s-a simțit din plin. Legat de desfășurarea excursiei, a fost prima dată când am dormit numai la cort, astfel încât timp de 35 de zile nu am avut tangențe cu nimic din confortul unui trai obișnuit: pat moale, duș cald etc. Nici la mare nu am ajuns, deci și varianta cu „sub cerul liber” a căzut. Dar a fost fain, pe bune acum – nu e nici așa rău cum sună și nici așa greu cum pare. Ca porțiuni preferate, cu mâna pe inimă declar că sunt iremediabil îndrăgostit de munte. Și, deși nu urc eu prea bine, prefer să mă chinui pe serpentine, decât să învârt pedalele fără niciun rost prin câmpii. Zona Cortinei d’Ampezzo m-a cucerit, cu siguranță, făcându-mă să îmi doresc...

Citește mai mult...

– Evelin!!! Mergem? îmi trezesc eu fratele, când soarele e deja de mult pe cer. – Unde? Hai să mai stăm! răspunde el, reluând discuția pe care o purtăm aproape în fiecare dimineață. Nu îndrăznesc să aduc vorba despre „poate ajungem azi acasă”, dar încerc măcar să grăbesc rutina plecării. Nu că el nu s-ar prinde, evident. În Curtea de Argeș ajungem relativ repede și, în parcarea de la Kaufland, ne umplem stomacurile cu un al doilea mic-dejun. Azi e imposibil să mâncăm prea mult, avem kilometri suficienți să balanseze uriașul aport de calorii! Drumul până la Câmpulung ne toacă atât fizic, cât și psihic. Îl știam ondulat, plin de cățărări și coborâri repetitive, dar realitatea mi se pare mai dură decât amintirea. În plus, căldura contribuie și ea la starea de disconfort, iar asfaltul prost mă cam face să îmi iau gândul de la atingerea țintei. Totuși, nu mă dau bătut, ci mă pierd în analiza zilelor excursiei ce se apropie cu mare viteză de final, în ciuda mersului nostru lent. E trist că tot ce e mai frumos în viață nu durează. Poate, însă, că doar așa putem aprecia frumosul, știind că ni se poate lua oricând. Trebuie să recunosc, nu am fost în apele mele în ultima lună, dar călătoria tot memorabilă rămâne. Mi-am atins visurile de a străbate Dolomiții (incluzând Stelvio) și de a pedala, destul de mult, prin Carpații României. Ne-am bucurat de vreme de vis (cu 2-3 mici excepții) și de peisaje rupte parcă din tablouri pictate de mâini divine. Mai mult, am beneficiat de o solitudine plăcută și caldă care, în loc să încurce, a ajutat la decantarea negurilor din suflete. Și, deși mă încântă că se termină – căci e fain să vezi ținta atinsă – puțină amărăciune pentru că ajung la final există. De asta pentru mine, cel puțin până acum, cam toate călătoriile au aromă de ciocolată neagră… Sosind la Câmpulung, realizez că abia am făcut 60 km din cei peste 220 din plan. E clar, o să fie o zi lungă și dură! De aici, suntem nevoiți să coborâm – pe hartă cel puțin – pe lângă Dâmbovița, până la Târgoviște. Cunosc traseul, l-am parcurs odată cu un prieten în sens invers, am făcut atunci Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov într-o singură zi…Ce ploaie ne-a prins pe Rucăr-Bran! Și cum era să intrăm noi sub roțile unui camion de ciment care ne-a depășit când din sens opus îi venea mașină!…În fine, azi mergem cu atenție, încercăm să ne ferim noi de orice șofer iresponsabil, că oricum zona e plină de astfel de specimene. Garmin-ul nu mai are baterie, așa că trebuie să ne...

Citește mai mult...
Pagina 3 din 1612345...10...»