jurnal de calatorie


Deși am adormit printre picături, iată că ne trezim cerniți de raze de soare. Suntem tot pe marginea șoselei, în plină vizibilitate deja, pe malul veselului Jieț. Pentru că nu vrem să petrecem mai mult timp decât e nevoie cu cortul întins, strângem bagajele și ne apucăm să ne înfruptăm – se anunță o zi dificilă, cu urcări serioase și drumuri destul de proaste, așa că mâncăm cât cuprinde. Ulterior, fără prea multă tragere de inimă, ne avântăm la deal. Cățărarea spre Obârșia Lotrului începe lin, șerpuind pe marginea apei printre versanții abrupți ai muntelui. Asfaltul e încă bun, abia în a doua parte urmând ca acesta să lase loc drumului de țară cu rang de DJ. Deși nu ne grăbim, nu prea apucăm să ne încălzim înainte de a fi nevoiți să cuplăm motoarele pe porțiunile mai abrupte ale traseului. Ne bucurăm, însă, de răcoarea – prea răcoare, parcă! – dimineții, tot aruncând priviri către peisajele din jur. Pe nesimțite, tot căscând ochii și vorbind între noi, ne și surprindem în vârf – de ce nu-s toate cățărările așa?!? După ce ne îmbrăcăm bine, lăsăm roțile să se învârtă la vale, atât cât le permite starea jalnică a pavajului. Mai apoi, lăsând în urmă intersecția cu Transalpina, începem a creiona conturul Lacului Vidra, învârtind constant la pedale. De la niște căbănuțe, doi cicloturiști pornesc și ei, iar foarte curând ne depășesc, fără efort parcă. În Evelin se trezește ambiția-i caracteristică: – Hai să îi depășim și noi! îmi zice el. Și, deși nu sunt foarte încântat de idee, mărim ușor ritmul, cât să nu îi pierdem din vedere. Pentru că se opresc să facă câteva fotografii, ne regăsim foarte curând în față. Dar nu durează, căci ne lovește foamea și oprim, la rândul nostru, la umbra unor brazi falnici. Îi ajungem din urmă abia la intersecția către Stațiunea Vidra (oare mai e ceva pe acolo?), exact înainte de ultima urcare înainte de Voineasa. Ne oprim și noi să mai ronțăim puțin dar, pentru că Evelin întârzie, ei apucă să pornească înainte pe serpentine. Pentru că urc mai încet, plec și eu, urmând să fiu prins destul de curând, cel puțin teoretic. – Where are you from? îl întreb eu pe cel mai lent dintre cei doi, atunci când îl ajung din urmă. Iată că nu sunt cel mai lent de pe cățărare astăzi, îmi zic, în timp ce aștept răspunsul. – Hungary! nu întârzie acesta, printre respirații nu tocmai ușoare. Și ne întindem, cale de câteva curbe, să povestim despre călătorie, trasee și planuri. Totuși, pentru că nu vreau să fiu scos din ritm, sunt nevoit să îl las...

Citește mai mult...

După stropii timizi de cu seară, iată că a venit timpul soarelui să troneze. Și, deși prognoza anunța ploi mai abundente, cel puțin deocamdată nu se vede niciun semn neplăcut la orizonturi. Așadar, nimic nu ne stă în cale să ne avântăm în mijlocul naturii, pe Drumul Național 66A, drum ce arată mai rău ca ulița de la țară de la bunica, dar al cărui viitor fusese strălucitor cândva. Pe scurt, acesta trebuia să fie modernizat de autorități și transformat într-o atracție turistică a zonei. Dar, așa cum au fost tocați o mulțime de alți bani cu alte proiecte menite să dezvolte turismul în Valea Jiului și acesta s-a transformat repede într-o istorie nefericită: într-o parte asfaltul se termină în mijlocul nicăieri-ului, iar în cealaltă nici nu începe. Cerna Sat e ultima localitate înainte de intrarea în pustiu – cale de câteva zeci de kilometri, nu suntem decât noi, pădurea și apa. Și noroiul, evident. Nu știm când a plouat dar, din cauza tăierilor constante de lemne, bălțile nu au avut niciun răgaz să se usuce. Așadar, încercăm să evităm cât mai multe cu putință, fără a ne descurca prea bine, din păcate. La Cheile Corcoaia facem o scurtă pauză, mergând pe rând să vedem minunăția. E interesantă săpătura șuvoaielor și modul în care natura s-a jucat cu elementele. Deși în zonă pescuitul este interzis, un pescar își face de cap neinteresându-l cu nimic interdicția – cum să nu iubești România? Continuând, ajungem pe barajul Iovanu, un uriaș lac de acumulare aruncat pe văile munților. Slalomul pe malul apei e teribil de lung, dându-ne impresia că ne-am pierdut într-un altfel de mit al lui Sisif. Mai mult, urcările și coborârile alternează constant, dar nu ne putem bucura de niciunele, căci drumul e tot numai piatră, apă și gropi. Astfel, viteza de deplasare dacă depășește, sporadic, 10 km/h. Realizăm, în ciuda voinței noastre, că întâlnirea cu asfaltul e tare departe… După aproape o veșnicie plină de nenumărate emoții, sosim la coada lacului. Peisajul e de vis, cu oglinda valurilor Cernei sclipind fantastic în razele zglobii ale soarelui. Verdele tomnatic al copacilor se aruncă, cu sete, de pe versanți. Timid, triluri de păsărele completează, duios, atmosfera. Căutăm Izbucul Cernei, dar îl căutăm în zadar. Abia târziu, când ne întâlnim cu un grup de bicicliști pe mountain bike-uri, aflăm unde era acest, de fapt. Nu ne mai întoarcem, ci îi dăm pe cățărarea ce nu știm cât e de lungă către Câmpu lui Neag. Unul din băieții din gașcă ne trimite, ca o încurajare, o strigare: – Imposibil să urcați pe ele până sus! Ne bufnește râsul. Avem experiență multă în spate și...

Citește mai mult...

Soarele pe care îl așteptam odată cu zorii nu a apărut, dar măcar putem să ne bucurăm că nu plouă. Totuși, cafeaua de nori de pe cer e atât de amenințătoare că, dacă am putea, nu am ieși deloc din cort. În plus, vântul se umflă și el furios în orice găsește în cale, iar frigul mușcă din noi ca în Noiembrie… Plecăm la drum cu inima strânsă, încercând să profităm de mila naturii. Din păcate, durează mult prea mult până ne încălzim așa că ne mișcăm extrem de încet. Oprim des – la magazin, la cules de mure, la băut/lăsat de apă -, deci kilometri nu prea se adună. Relieful, pe de altă parte, ne place tare. Mie îmi e, într-un fel, cunoscut, dar trebuie să recunosc că am uitat cam tot ce e important. Oare așa o să se întâmple și cu toate amintirile din excursiile acestea ulterioare? Pentru că din acea primă călătorie pe bicicletă nu am rămas decât cu frânturi…Totuși, rețin unde am mâncat înghețată ieftină cu 4 ani în urmă, așa că repet istoria. Nu are nimic special, recunosc, dar să cumperi înghețată cu 1.5 lei în mijlocul nowhere-ului e ceva de neratat, până la urmă! Continuând, lăsăm Nera în spate și, după o scurtă cățărare, îi dăm la vale către Iablanița. Aici terminăm ultimele rezerve de mâncare, deci dacă speranța cum că în Herculane găsim magazine mai variate nu se împlinește, o să fie cel puțin interesant. Dar uneori lucrurile merg și bine, iar în oraș găsim un supermarket cu ceva mai multe produse și o piață de unde cumpărăm roșii și castraveți cât să nu murim de foame. Stațiunea ne trezește și ea amintiri nenumărate, răscolindu-ne cu totul. Realizez că iubesc Valea Cernei încă de când am fost prima dată prin zonă, într-un concediu cu ai mei părinți. Ulterior, am mai ajuns de 2 ori prin vale și prin munții din preajmă, dar tot simt că nu e de ajuns. De fapt, nu cred că m-ar deranja să revin periodic, mai ales că am niște trasee-restanță de bifat. 🙂 Intrând mai adânc printre vechile clădiri, nu ne e greu să observăm că lucrurile încep să se miște. Ceea ce nu demult era o paragină totală parcă începe să prindă, treptat, viață. Ba mai mult, dăm de nenumărați turiști ceea ce înseamnă că ușor, ușor Herculane reapare pe radare. Că nu ar fi trebuit să dispară niciodată, ținând cont de istoria și potențialul acesteia, e deja altă poveste. Înainte să ne continuăm călătoria, facem o mică imprudență și intrăm într-una din clădirile ce adăpostea „băile” de pe vremuri. Habar nu avem cât e de...

Citește mai mult...

– De unde veniți? vine întrebarea, imediat ce sosim în vama de la Naidăș. – Nordul Italiei! răspundem noi, în timp ce ne primim actele înapoi. – Și cum a fost? Cât timp v-a luat? – O lună a durat, doar că mai avem puțin până acasă. Iar de fost…a fost super! Și obositor, din când în când, dar a meritat din plin! – Oho, da, până la Buzău mai e o distanță bună! vine și concluzia doamnei. Să aveți drum bun! Îi mulțumim și, după ce trecem pe la persoana care trebuia să ne verifice bagajele cu privire la ce produse aducem din afara Uniunii Europene (Serbia), ne uităm după un loc unde să putem opri un timp să facem socotelile cuvenite. Am parcurs deja aproape 70 km pe ziua în curs, dar i-am simțit ca o infinitate. E apăsător, într-un fel, să îți dorești cu orice preț să ajungi, dar să nu poți face mare lucru să grăbești lucrurile! Așa că, deși am plecat la o oră rezonabilă ținând cont de cei 185 km pedalați anterior, distanța s-a tocat cu încetinitorul. E adevărat, la impresie a contribuit și lipsa variației de peisaj și căldura teribilă, dar tot dorul de casă a fost ingredientul principal… Pentru că nu știu cum e în cazul altora, dar într-al meu, oricât de frumos și interesant ar fi prin alte părți, tot trebuie să revin în țară, după un timp. De asta nu pot deloc să îi înțeleg pe cei care pleacă și uită să revină…Și asta nu că ar fi România nu știu ce rai – ba din contră! – dar este totuși acasă, iar originea nu trebuie târguită niciodată! Scot harta, negociez puțin cu Evelin dacă să o luăm pe Oravița-Anina-Herculane sau pe neasfaltate și apoi dăm un telefon să rupem tăcerea de câteva zile dintre noi și cei dragi: – Vă sun eu? Ce s-a întâmplat? vine răspunsul mamei de la celălalt capăt. – Nimic nu s-a întâmplat, doar că am intrat în țară. – Cum să intrați în țară? Cu ce ați venit? continuă ea discuția, în timp ce îngrijorarea îi crește în glas. – Cu bicicletele, cu ce altceva să venim?!? răspund eu, amuzându-mă copios. – Păi da, dar acum trei zile abia ajungeați în Bosnia… – Da, doar că am tras și noi puțin, atâta tot! aduc eu ultimele lămuriri. În fine, hai că vorbim diseară mai mult… Și, după ce ne luăm „la revedere”, ne pregătim de plecare. Mai zăbovim un pic trimițând 2-3 SMS-uri în stânga și dreapta, dar apoi nimic nu ne mai stă împotrivă. Nimic dacă nu punem la socoteală drumul de...

Citește mai mult...

Deși ne-am propus de cu seara să rupem gura târgului, de trezit tot târziu ne trezim. De plecat…nu mai zic! Eu și Evelin avem – nici nu se putea altfel – priorități total diferite: el preferă plecatul cât mai nematinal și pedalatul până în noapte, pe când mie îmi place exact invers. Mai mult, el e pentru alergat cât cuprinde, pe când eu sunt pentru un mers mai domol, mai respirabil. Așa că, vrem-nu vrem, trebuie să ne împăcăm cumva. Ținta, pentru ziua în curs, e să trecem de Belgrad. Speram noi să avem până în 150 km de parcurs, dar un indicator rătăcit în ultimul oraș al Bosniei ne anunță cruda realitate: 175 km. Goliți de tot entuziasmul, parcă nici nu ne mai vine să tragem, ținând cont că obiectivul pare atât de imposibil de atins! Nu că ar fi fost kilometrii chiar mulți, dar vrem neapărat să și vizităm puțin orașul, iar asta ia ceva timp. În plus, nici mâncare nu mai avem suficientă, deci trebuie să ținem cont și de o oprire la un supermarket… Până la graniță abia dacă apucăm să ne încălzim bine mușchii, dar stomacurile deja ne cer resurse. De nevoie, primul lucru pe care îl facem în Serbia este, așadar, să mâncăm. Nu e nici dimineață, dar nu e nici prânz, așa că habar n-am la ce masă să încadrez gustarea aceasta negândită…Totuși, nu zăbovim mult, iar rezultatele chiar se văd: de acum putem menține viteza de 30 km/h fără foarte mult efort, deși soarele arde cu putere, încingându-ne la maximum. Cu drumurile avem iarăși probleme, căci contextul e de așa natură încât e super ușor să greșești. Liniile sunt drepte și interminabile, iar localitățile sunt rare și fără pic de indicatoare – ne simțim ca într-un „no man’s land” de unde scapă doar cine e mai priceput. Într-un final, ca după o eternitate, găsim traseul potrivit, deși tot trebuie să pornesc Garmin-ul din când în când. Traseul, pe ruta Sremska Mitrovica-Ruma-Stara Pazova, ne poartă mult mai prin nord decât ne-am dori, dar chiar nu avem altă opțiune la îndemână, autostrada încurcând grav treburile. Faptul că am găsit varianta cea bună, însă, ne face să nu ne mai stresăm și să ne putem axa 100% pe învârtitul pedalelor. Rezultatele se văd și ele, cu ochiul liber, căci kilometrii se toacă incredibil sub privirile acelorași câmpuri nesfârșite, cultivate sau nu, dar parcă înghețate toate către orizont… De nicăieri și pe neobservate, o ploaie caldă se pornește pe fugă, răcorindu-ne nu doar corpurile încordate, ci și sufletele nerăbdătoare. Mare binecuvântare poate să fie un duș din acesta natural când afară e caniculă! Mai mult, parcă...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 16«...23456...10...»