jurnal de calatorie


Lumina soarelui ne scoate, fără să ne ofere și niște entuziasm însă, afară din cort. Suntem leneși în dimineața asta, așa că nu ne grăbim cu niciuna din activitățile matinale. Fără să vrem, realizăm că ne-am cam plictisit. Iar plictiseala nu e cauzată atât de repetivitatea zilelor, cât de repetivitatea peisajului. Și, deocamdată, încă e acceptabil – mai avem ceva dealuri în program – dar curând urmează să ne afundăm, cu totul, în câmpiile Serbiei. Relieful mai vălurit vine, însă, la pachet și cu un necesar mai mare de efort. Așa e în viață: nu poți să ai bine fără rău și nici rău fără bine. Totuși, kilometrii se toacă frumos un timp, cel puțin până în orășelul numit Gracanica. De aici, virăm în unghi de 90 de grade către stânga și începem una din cele mai lungi cățărări din țară. Panta serioasă combinată cu căldura deloc de neglijat ne face să mergem mai încet decât ne-ar plăcea. Dar avem parte de o consolare delicioasă: prune mari, bine coapte, zemoase și aromate culese proaspete de pe marginea drumului! Vegetația, deși e aproape ca la noi, nu îmi place. Fără să vreau, am rămas cu impresia trecută din sudul Bosniei unde clima era mediteraneană, totul căpătând o atmosferă îndepărtată și diferită. Pe aici, însă, nu ne lovim decât de aceleași păduri de foioase și poieni, aceiași pomi fructiferi și aceleași dealuri ce aduc enorm a România. Până la urmă, asta e geografia: aceeași climă înseamnă aceleași plante, nu? Spre seară ajungem și în Brcko, orasul-reședință al aceluiași district. Acesta reprezintă, într-un fel, zona neutră a țării, fiind situat între cele două mari „subțări”: Republica Srpska și Federația Bosnia (e tare ciudată administrarea pe la ei). De fapt, aparține de ambele, iar cetățenii trebuie să își aleagă cu ce parte să voteze, se pare. Complicat tare, știu, dar măcar nu au granițe „reale” între regiuni – oricum, e incredibil ce efecte poate să aibă războaiele și naționalismul exagerat! De campat, campăm pe un câmp, în spatele unor lanuri de porumb ce ne duc cu gândul la nesfârșitul câmpiilor ce or să urmeze. Nu e chiar cea mai curată zonă, dar iarba drumului de pământ e chiar în regulă. Ziua următoare ne așteaptă Serbia, penultima țară a călătoriei. Fără să vrem, realizăm că dorul de casă s-a cam adunat…   Datele zilei: 138 km, Prnjavor – Brcko (BiH). Track...

Citește mai mult...

– Asfalt! În sfârșit asfalt! izbucnim noi, sincronizați perfect, ca la un semn. – Nu credeam că o să-l mai văd vreodată! adaugă Evelin. Mult a durat până am dat de el, e adevărat. Ne-au trebuit mai bine de două ore de împins bicicletele pe drumuri pline de pietriș umed, în care roțile se afundau cu ușurință. Ca să nu mai vorbesc că mai era și de urcat…În plus, fără Garmin nu știu cum am fi dat de șoseaua principală, atât de pustie și întortocheată a fost zona explorată pe tot parcursul dimineții. Dar, când totul se termină cu bine, nimic nu mai contează, așadar răsuflăm ușurați. Continuăm spre Banja Luka, orașul-icoană al țării și singurul punct turistic de pe lista noastră. Inițial, ne dorisem să ajungem și în Sarajevo, dar distanța mult prea mare ne-a convins că nu merită ocolul, așa că am calculat o rută mai directă către casă. Capitală a Republicii Srpska (una din „țările autonome” din care e formată Bosnia și Herțegovina), orașul e încărcat de istorie. Noi, însă, nu vedem mare lucru. Din contră, totul ni se pare destul de sec și lipsit de elemente care să atragă. Într-adevăr, atmosfera e un pic altfel, dar nimic mai mult. Iar obiectivele turistice sunt atât de puține și de insignifiante că nici nu mai trecem pe la toate, ci doar pe la Catedrala Hristos Mântuitorul, vechea cetate și parcul principal. Din păcate, la biserică e nuntă, deci nu putem intra. Cetatea nu ne dă nici ea pe spate, dar zăbovim la porți să ronțăim câte ceva. Între timp, un copil cu un balon trece alături de părinți, să viziteze vechile ziduri. Balonul i se sparge, el începe să plângă, iar scena ne captează atenția: nimeni nu se sinchisește să ducă resturile la un coș… Când lăsăm urbanitatea în urmă, ne dăm seama că e timpul pentru masa de prânz. După ce mâncăm cum trebuie, suntem gata să continuăm. Acum parcă e altceva! Mergând către Serbia, alegem șoseaua mai circulată, dar care știm sigur că are asfalt. Am fi avut o variantă mai muntoasă (deci mai frumoasă), dar nu vrem să pățim că în trecutul nu îndepărtat, deci nu riscăm. Mai bine puțin mai lung și ciclabil, decât mai scurt, mai fain, dar cu riscuri mai mari! Timpul trece încet când nu ai nimic interesant de văzut în jur. Kilometrii, la rândul lor, se adună cu greu. Cicloturismul nu are niciun farmec prin zone din acestea anoste! Totuși, multe dintre ele nu pot fi evitate, ci trebuiesc luate ca atare. E exact ca excursia unei vieți: extraordinarul lovește rar, dar merită fiecare perioadă de acalmie până îl...

Citește mai mult...

Deși a plouat și a bătut vântul serios toată noaptea, dimineața vine la pachet cu vreme mai bună: nu soare arzător, dar nici nori negri de furtună. Bucuroși că, în ciuda locului de campat extrem de vizibil, nu am întâmpinat niciun inconvenient, ne grăbim cu activitățile matinale și pornim spre oraș. Avem mai bine de 10 km până în centru, iar drumul, deși lat și cu multe benzi, e când foarte aglomerat, când în lucru, așa că nu ne e deloc ușor să înaintăm. Mai mult, CHIȚ e destul de zăpăcit, nu vrea să îmi accepte destinația, deci mergem puțin orbește către interiorul orașului. Bălăurim mult, învârtindu-ne pe străzi întortocheate cu sensuri unice. Traficul e mult mai aerisit, dar indicatoarele nu prea sunt întâlnite, iar obiectivele de vizitat se lasă așteptate. După un lung timp pierdut aiurea, decidem să încercăm să părăsim capitala, chiar dacă nu am văzut decât stadionul celor de la Dinamo Zagreb, Muzeul Nikola Tesla (de afară) și alte câteva clădiri cu arhitectură mai interesantă. Totuși, zărim o pancartă ce ne trimite către centrul istoric, așa că decidem să mai încercăm o dată. Se vede că norocul ne surâde, căci nimerim unde trebuie: descoperim Gara Centrală, apoi părculețul și statuile din fața acesteia și, la final, câteva străduțe pietonale și o catedrală catolică în stil gotic. Aici puhoiul de lume e deplin, care mai de care voind să se bucure de „minunățiile” orașului. Pe mine, însă, toate mă lasă rece. E adevărat, sunt faine clădirile, statuile, străduțele, dar nimic ieșit din comun – sunt prea puține și lipsite de relevanță. Dacă doar cu o zi în urmă ziceam că Liubliana nu e un oraș cine știe ce, astăzi, comparându-l cu Zagreb-ul, pare extraordinar! Imediat ce lăsăm aglomerația urbană în urmă, ne oprim pentru masa de prânz, iar apoi continuăm către sud. Drumurile sunt destul de libere, iar relieful este plat, așa că după-amiaza ne prinde cu mulți kilometri parcurși la bord. Totuși, cu cât ne apropiem mai mult de Bosnia, cu atât dealurile ni se îngrămădesc în cale, iar acestea, combinate cu efortul deja depus, ne cam taie din elan. Practic, zici că suntem pe niște valuri: 10% în sus, 10% în jos, iarăși și iarăși. Spre seară ajungem și la graniță, iar noua lume în care pășim ni se descoperă în toată splendoarea: zarvă cât cuprinde, mizerie peste tot și drumuri în ultimul hal. Curând, asfaltul și așa prost, lasă locul unui drum pietruit în care roțile ni se afundă și prin care abia înaintăm. Zici că am ajuns la capătul lumii, nu în Bosnia și Herțegovina! Apucasem și anul trecut să trecem puțin prin...

Citește mai mult...

Liniștea serii a avut grijă să se propage în întregime și peste noapte, așa că dimineața ne găsește veseli, odihniți și cu dezamăgirile zilei din urmă estompate. Nu șterse sau uitate, ci acceptate – asta e țara, așa e infrastructura, nu ai cum să schimbi realitatea. Poți, însă, să îți schimbi atitudinea. Plecăm greu de la cort, căci azi suntem leneși. Într-un fel, cred că suntem mai obosiți decât vrem să admitem. Drumul e îngust, cu mult asfalt cârpit. Mai mult, la un moment dat, suntem obligați să trecem un mic deal pe drum de țară. Un ciclist sloven își chinuie cursiera pe acolo, în timp ce nouă ne e milă de bicicletele noastre de tură lungă. – Cum poți să bagi frumusețea asta de bicicletă pe aici? îl întreabă Evelin. Imediat vine și răspunsul, într-o engleză stâlcită și cu un zâmbet de tablă pe față: – De ce nu? Ține puțin, iar apoi e drum bun! În fine, treaba lui pe unde umblă, dar drumul ce urmează în niciun caz nu e bun! Și, până la ieșirea în aceeași șosea națională ce ne era interzisă mai înainte, nimic nu se schimbă. Chiar nu înțeleg cum pot oamenii să se plimbe și antreneze prin astfel de locuri, dar se pare că o fac – fie poliția i-a speriat enorm, fie chiar legile (oricât de proaste ar fi) se respectă în Slovenia. Ziua de astăzi o petrecem în întregime pe malurile Savei. E același râu pe care l-am întâlnit cu două zile înainte, la intrare în Parcul Național Triglav, pe vremea când era doar un izvoraș. Sunt curios: oare cine a mers mai repede, noi sau apa aceea rece și curată din munți? Am mai fost pe drumul pe care mergem acum, tot în excursia de cu un an în urmă. Nu îmi place să parcurg aceleași trasee, mai ales când lumea e atât de diversă și are atât de oferit…însă, pentru că așa a fost contextul, cei 40-50 de kilometri refăcuți nu sunt un capăt de țară. Mai mult, e chiar interesant: brusc, valuri de emoții și trăiri ne inundă sufletele, pe măsură ce înaintăm și recunoaștem locurile: unde am dormit, unde am mâncat la prânz, unde am trecut de trei ori pe roșu la semafor pentru că șoseaua era prea îngustă…Realizăm că nu mai știm mare lucru, dar și că amintirile ni se împrospătează imediat cu fiecare pedală apăsată. În apropiere de Croația, reîncepe haosul împotriva bicicletelor: șosea expres pentru mașini, lipsă de indicatoare, punct vamal greu de găsit. Aproape pe seară reușim să trecem granița, așa că imediat ne orientăm către un loc de campat. Totuși, localitățile...

Citește mai mult...
În cautarea Doamnei Toamnă

In cautarea Doamnei Toamna


Scris de | 31 oct. 2016

Fantastică e broderia pe care o țese, în jurul ei, Toamna…Cumva, parcă adună toată minunăția culorilor și, din egoismul cu care le strânge, izvorăște tocmai frumosul acesta nelumesc ce pare că nu se mai sfârșește. Nu puține sunt tonurile care încânta privirea și ființa…Ca să te bucuri de ele, însă, ai nevoie de efort: îți trebuie o locație neîntrecută în contraste, un ochi atent să observe și o inimă dispusă să primească. Toamna, locurile acelea trecute cu vederea tot timpul anului capătă putere. Anul acesta, însă, Doamna Toamnă a fost în rând cu toate reprezentantele sexului frumos: capricioasă. Plină te toane și de mofturi, s-a arătat de neînduplecat. Rar, ca o urmă de bunăvoință, a cernut și vreme mai bună, dar regretând, parcă. Șansele nu trebuiesc niciodată irosite, așa că nu aveam cum să ratez unul din momentele de gentilețe al Doamnei, la sfârșit de Octombrie. Se anunța unul din acele week-end-uri în care soarele avea să spargă barierele cerului, desăvârșind tabloul mirific al naturii. Mi-am bătut capul zile în șir căutând un traseu pe care să mă dau duminică. Caracteristicile, deloc puține, trebuiau să fie respectate: să fie pentru MTB – însă nu extrem de înnoroiat -, să aibă urcări și coborâri faine, să nu fie departe de casă și, cel mai important, să se anunțe plin de pădure colorată în nuanțe de foc. Totuși, din cauza ploilor care au tot fost prezente în ultimele săptămâni, nu am reușit să încropesc ceva satisfăcător decât abia Sâmbătă seara. Și nici măcar nu eram sigur că o să iasă…Dar, cum a aștepta siguranța înseamnă a nu începe niciodată, am pornit la drum. Dimineața de Duminică mă prinde entuziasmat și odihnit, schimbarea orei având și ea aportul ei. Totuși, exact când să ies din casă, constat că plouă cu hotărâre, deși prognoza anunța soare toată ziua. Poate e doar un test menit să scoată determinarea din noi la iveală – îmi spun -, așa că urcăm în șa și îi dăm la vale. Primii kilometri sunt de asfalt în fals plat, iar la orizont se vede albastrul senin al cerului, așa că motivația atinge cote maxime. Din fericire, ploaia e mai mult o amenințare decât un pericol real, iar soarele din depărtăre chiar ne așteaptă cu razele lui dulci. Curând, iată-ne cu jumătate din haine în rucsaci, flancați de un curcubeu cât un neant, urcând pe valea râului Bălăneasa spre Bozioru și Brăești. Cu alte cuvinte, azi o facem prin așa-numită Țară a Luanei, un tărâm de basm din Subcarpații de Curbură, încărcat cu istorie, legende și tradiție. După un drum cu relief vălurit și cu asfalt impecabil, ajungem să dăm...

Citește mai mult...
Pagina 5 din 16«...34567...10...»