jurnal de calatorie


Liniștea serii a avut grijă să se propage în întregime și peste noapte, așa că dimineața ne găsește veseli, odihniți și cu dezamăgirile zilei din urmă estompate. Nu șterse sau uitate, ci acceptate – asta e țara, așa e infrastructura, nu ai cum să schimbi realitatea. Poți, însă, să îți schimbi atitudinea. Plecăm greu de la cort, căci azi suntem leneși. Într-un fel, cred că suntem mai obosiți decât vrem să admitem. Drumul e îngust, cu mult asfalt cârpit. Mai mult, la un moment dat, suntem obligați să trecem un mic deal pe drum de țară. Un ciclist sloven își chinuie cursiera pe acolo, în timp ce nouă ne e milă de bicicletele noastre de tură lungă. – Cum poți să bagi frumusețea asta de bicicletă pe aici? îl întreabă Evelin. Imediat vine și răspunsul, într-o engleză stâlcită și cu un zâmbet de tablă pe față: – De ce nu? Ține puțin, iar apoi e drum bun! În fine, treaba lui pe unde umblă, dar drumul ce urmează în niciun caz nu e bun! Și, până la ieșirea în aceeași șosea națională ce ne era interzisă mai înainte, nimic nu se schimbă. Chiar nu înțeleg cum pot oamenii să se plimbe și antreneze prin astfel de locuri, dar se pare că o fac – fie poliția i-a speriat enorm, fie chiar legile (oricât de proaste ar fi) se respectă în Slovenia. Ziua de astăzi o petrecem în întregime pe malurile Savei. E același râu pe care l-am întâlnit cu două zile înainte, la intrare în Parcul Național Triglav, pe vremea când era doar un izvoraș. Sunt curios: oare cine a mers mai repede, noi sau apa aceea rece și curată din munți? Am mai fost pe drumul pe care mergem acum, tot în excursia de cu un an în urmă. Nu îmi place să parcurg aceleași trasee, mai ales când lumea e atât de diversă și are atât de oferit…însă, pentru că așa a fost contextul, cei 40-50 de kilometri refăcuți nu sunt un capăt de țară. Mai mult, e chiar interesant: brusc, valuri de emoții și trăiri ne inundă sufletele, pe măsură ce înaintăm și recunoaștem locurile: unde am dormit, unde am mâncat la prânz, unde am trecut de trei ori pe roșu la semafor pentru că șoseaua era prea îngustă…Realizăm că nu mai știm mare lucru, dar și că amintirile ni se împrospătează imediat cu fiecare pedală apăsată. În apropiere de Croația, reîncepe haosul împotriva bicicletelor: șosea expres pentru mașini, lipsă de indicatoare, punct vamal greu de găsit. Aproape pe seară reușim să trecem granița, așa că imediat ne orientăm către un loc de campat. Totuși, localitățile...

Citește mai mult...
În cautarea Doamnei Toamnă

In cautarea Doamnei Toamna


Scris de | 31 oct. 2016

Fantastică e broderia pe care o țese, în jurul ei, Toamna…Cumva, parcă adună toată minunăția culorilor și, din egoismul cu care le strânge, izvorăște tocmai frumosul acesta nelumesc ce pare că nu se mai sfârșește. Nu puține sunt tonurile care încânta privirea și ființa…Ca să te bucuri de ele, însă, ai nevoie de efort: îți trebuie o locație neîntrecută în contraste, un ochi atent să observe și o inimă dispusă să primească. Toamna, locurile acelea trecute cu vederea tot timpul anului capătă putere. Anul acesta, însă, Doamna Toamnă a fost în rând cu toate reprezentantele sexului frumos: capricioasă. Plină te toane și de mofturi, s-a arătat de neînduplecat. Rar, ca o urmă de bunăvoință, a cernut și vreme mai bună, dar regretând, parcă. Șansele nu trebuiesc niciodată irosite, așa că nu aveam cum să ratez unul din momentele de gentilețe al Doamnei, la sfârșit de Octombrie. Se anunța unul din acele week-end-uri în care soarele avea să spargă barierele cerului, desăvârșind tabloul mirific al naturii. Mi-am bătut capul zile în șir căutând un traseu pe care să mă dau duminică. Caracteristicile, deloc puține, trebuiau să fie respectate: să fie pentru MTB – însă nu extrem de înnoroiat -, să aibă urcări și coborâri faine, să nu fie departe de casă și, cel mai important, să se anunțe plin de pădure colorată în nuanțe de foc. Totuși, din cauza ploilor care au tot fost prezente în ultimele săptămâni, nu am reușit să încropesc ceva satisfăcător decât abia Sâmbătă seara. Și nici măcar nu eram sigur că o să iasă…Dar, cum a aștepta siguranța înseamnă a nu începe niciodată, am pornit la drum. Dimineața de Duminică mă prinde entuziasmat și odihnit, schimbarea orei având și ea aportul ei. Totuși, exact când să ies din casă, constat că plouă cu hotărâre, deși prognoza anunța soare toată ziua. Poate e doar un test menit să scoată determinarea din noi la iveală – îmi spun -, așa că urcăm în șa și îi dăm la vale. Primii kilometri sunt de asfalt în fals plat, iar la orizont se vede albastrul senin al cerului, așa că motivația atinge cote maxime. Din fericire, ploaia e mai mult o amenințare decât un pericol real, iar soarele din depărtăre chiar ne așteaptă cu razele lui dulci. Curând, iată-ne cu jumătate din haine în rucsaci, flancați de un curcubeu cât un neant, urcând pe valea râului Bălăneasa spre Bozioru și Brăești. Cu alte cuvinte, azi o facem prin așa-numită Țară a Luanei, un tărâm de basm din Subcarpații de Curbură, încărcat cu istorie, legende și tradiție. După un drum cu relief vălurit și cu asfalt impecabil, ajungem să dăm...

Citește mai mult...

Fâș, fâș! Hârș… – Auzi? îmi spune Evelin, încă înainte de a adormi. – Da! Oare ce o fi? îi răspund eu. Și, cu atenție ca să nu sperii orice ar fi afară, caut lanterna și deschid cortul. Îmi fixez lumina pe trunchiurile groase ale copacilor, dar nimic nu se întrezărește. – Nu se vede nimic! continui eu, intrând înapoi în cort. Probabil e vreun șoarece sau veveriță sau vreun alt animal de genul ce ronțăie scoarță sau ceva semințe… – Da, probabil da, dar nu e deloc plăcut să adorm cu necunoscuta asta în peisaj, concluzionează fratele meu. Dar asta este, să dormim! Dimineața ne găsește obosiți, agitați și stresați. Somnul ne-a fost întrerupt de multe ori de zgomote venite din pădure, așa că numai de pedalat nu ne arde nouă. Totuși, strângem pe fugă și, după o masă copioasă la margine de drum, parcă ni se mai înseninează și nouă puțin cerul. Urcăm pe valea râului Idrijca, într-un fals plat deloc solicitant, deci plăcut. Dacă toate merg bine, diseară ar trebui să fim trecuți de capitală. Aproape de prânz, văzând că urmează să lăsăm firul apei în urmă, ne oprim să ne bucurăm de luxul unei băi generale. Au trecut vreo 5 zile de la ultima spălare pe bune, iar apa rece și curată de munte se simte extraordinar pe corpurile noastre încinse de soare! De ce nu ne bucurăm noi zilnic de așa privilegii? Mai departe, începem să gustăm din fața Sloveniei mai puțin plăcută, de a cărei existență nici măcar nu știam. Din contră, încă de prima dată când am ajuns în această țară, am descoperit cât e de frumoasă, atât ca peisaje, cât și ca oameni și organizare. Totuși, se pare că nu am văzut întregul tablou. Mai întâi, un TIR-ist ne depășește la milimetru, claxonând agresiv și, probabil, înjurând printre dinți. Nu știm exact de ce căci, deși l-am prins într-o parcare pe traseu, nu a fost rost să ne înțelegem. Cert e că ne trimitea undeva în șanț, ca să poată el să treacă. Mai apoi, Evelin are parte de un eveniment ce se putea termina și mai urât. Ieșind dintr-un sens giratoriu, un tractorist intră hotărât în el, claxonând la fel de nesimțit. Raționamentul? Să urce pe trotuar unde, se pare, autoritățile încropiseră o bătaie de joc numită pistă de biciclete! Din fericire, existența unei mici rampe evită nenorocirea: Evelin reușește să ferească impactul în ultima secundă, trecând pe trotuar, printre pietoni. Gonind cu furie după șofer, îl prindem la ieșirea din localitate și începem să urlăm ca disperații la el: nu îl doare nici măcar în cot, ce să mai...

Citește mai mult...

– Ah, cât îmi place la sloveni! spune Evelin ieșind din benzinărie. – Păi? îi răspund eu. – Știu englezăăăă! Pot și eu, în sfârșit, să îi rog să ne încarce Garmin-ul fără să mă mai chinui jumătate de oră să le explic! – Ție chiar nu ți-a plăcut în Italia! continui eu discuția. – Ba munții și peisajul mi-au plăcut enorm, cu italienii nu mă împac, încearcă el să mă corecteze. Dar haide să mâncăm că nu mai pot, adaugă el. Și ne întindem masa pe o bordură, jumătate la soare, jumătate la umbră, dar cu siguranță cu fața către măreții munți ce străjuiesc orizontul. Abia am intrat în Slovenia, țara cu numărul 10 a călătoriei noastre pe două roți. Vremea este superbă cum nu a mai fost demult, iar ziua se anunță a fi una de vis. Nu ne pare rău că am părăsit Italia, ne cam săturasem, să fim sinceri. Nu că nu ar fi fost frumoasă partea pe care am vizitat-o – din contră, a fost magnifică! – dar, după cum se spune, ce e mult strică. Și, cum și o nostalgie fină după drumurile de acasă începe să se simtă, am tras destul de tare ca să schimbăm, cât de cât, decorul. După mai bine de o oră de stat, de spălat pe cap la chiuveta de la toaletă și de mâncat cum se cuvine, ne aruncăm iarăși pe biciclete și îi dăm la vale. Pentru puțin timp coborâm pe lângă Sava, râul care străbate Liubliana, Zagrebul și Belgradul și cu care urmează să ne întâlnim pe traseu și mai târziu. Mai apoi, în Kranjaska Gora mai exact, virăm la dreapta și începem cei 11 kilometri de cățărare până în pas. Urcușul teribil, cu o pantă medie de 14%, mă solicită la maximum. Până sus avem de parcurs 50 de serpentine în ac de păr, pe un drum îngust, pavat când cu asfalt prost, când cu piatră cubică. Pe deasupra, e super mare aglomerație de mașini, se vede că suntem în zona cea mai vizitată a Sloveniei! Și adevărul e că oamenii au și de ce să vină aici: munții sunt fantastici, iar traseele de picior sunt cu siguranță unele speciale. Trebuie să recunosc: nu puține au fost momentele în excursia aceasta când mi-am dorit să schimb bicicleta cu bocancii sau cu adidașii de trail ca să dau o fugă pe văi și creste! Vârful pasului e destul de manelizat, ceva gen Bâlea de la noi. Practic, pasul e transformat într-o parcare de unde oamenii pornesc în drumeție. Nu ne place atmosfera, așa că nu zăbovim prea mult. Nu îmi place să recunosc, dar...

Citește mai mult...

Sunt unele nopți care ți-ai dori să dureze la nesfârșit…Sunt altele, însă, care abia aștepți să se termine. Să se termine fie ca să o iei de la capăt, să te bucuri de noua zi, fie pentru că nu te-ai putut bucura de un somn așa cum ai avut nevoie. Ceva de genul am pățit eu până aproape de lumina zilei – somn agitat, treziri dese, odihnă mai puțină. Și, după minute care abia s-au scurs, parcă nimic nu vine mai bine ca o rază rece de soare strecurată prin pânza cortului. E ciudat, adevărat, să nu ai somn după aproape 25 de zile cumulate de pedalat, dar se mai întâmplă. Și nu, nici nu a fost cazul de pericole sau gălăgie, adăpostul de picnic chiar a fost locul perfect de petrecut noaptea! Măcar trezitul matinal oferă avantajul plecării la timp pe traseu. Azi lăsăm Dolomiții – ăia mari și adevărați – în urmă. Coborâm pe valea unui râu o bună bucată de vreme, iar apoi trecem și la partea de urcare a zilei: Pasul Mauria. Nu știm nici altitudinea – totuși nu are cum să fie foarte înalt – și nici lungimea acestuia, dar vremea e plăcută, deși puțin cam răcoroasă. Străbatem niște zone parcă înghețate în timp: localitățile sunt micuțe, cu clădiri vechi și destul de dărăpănate, iar străzile sunt înguste, pustii și cu asfalt prost. Unde vedem oameni, parcă sunt toți îmbătrâniți de timp peste măsură. Fără să vrem, ne încearcă spatele un fior… Pădurea, în schimb, contrastează prin frumusețe. Șoseaua este liberă, iar versanții se văd ca niște falnici străjeri ce ne veghează calea. Suntem aproape doar noi…iar uneori a fi doar tu cu tine e plăcut tare. Fără să vreau, mă încearcă urme acute de nostalgie: urc lin, dar sufletu-mi coboară. Mă simt ca într-o balanță care mă poartă dintr-un taler încărcat cu aventură și necunoscut, către un altul rutinizat și destul de gol. Căci pe drum, întotdeauna m-am simțit un altfel de om: mai plin, mai hotărât, mai decis. Parcă pe drum am și eu un loc al meu, deși, culmea, nu stau niciodată locului! Mai avem kilometri mulți de parcurs până în țară, dar excursia parcă se simte la capăt. O parte din mine își dorește acerb să ajungem, pe când cealaltă (cea mai lașă), nu vrea altceva decât să fugă, indiferent de destinație… Printre gânduri, ajung să zăresc vârful: 1298 m. Cu el, totul mi se spulberă. Mai bine mă bucur de ce am, încercând să obțin maximum din orice, decât să mă preocup de ceea ce îmi lipsește. Coborârea e lină, iar odată cu ea pătrundem într-o altă lume: munții...

Citește mai mult...
Pagina 6 din 16«...45678...»