reflectii


A trece „pe langa”

A trece „pe langa”


Scris de | 18 Aug 2017

Când trebuie să vin acasă, prefer, de cele mai multe ori, să fac în așa fel încât să iau și bicicleta; astfel, călătoria e mai plăcută, dar și mai relaxantă. Ce nu mi se întâmplă des, însă, e să trec pe lângă oportunități de a sări în ajutor…Sau, poate că acestea sunt, doar că nu bat tare la ochi, așa că a le ignora nu implică mare efort, ci doar o privire discretă în direcția opusă. Abia pornisem din gara din Ploiești și, fiind neîncălzit încă, picioarele refuzau să se învârtă corespunzător. Mai mult, vântul hotărât din față făcea ca deplasarea să fie și lentă, dar și obositoare psihic. Urma, știam asta, să mă lupt cu 65 km tare lungi! Pot, deci, să îmi găsesc suficiente scuze pentru că nu am oprit. Ora târzie, oboseala deja prezentă, stresul cu problemele de rezolvat…și alte o sută (de mii), dacă îmi pun capul. Nu aveam cum să îl ratez, deoarece, deși ascuns de bălăriile de pe marginea șoselei, trupul i se vedea suficient de bine. Era un bătrânel cam de 70-80 de ani, cu un chip aproape imposibil de zărit, și cu un băț neted strâns bine în mâna stângă. Căzut acolo, părea cineva căruia nu i-a rămas nimic altceva de făcut decât să aștepte…Să aștepte să îi revină puterile sau, cine știe, să aștepte ca să i se facă milă cuiva de neputința lui. Da, nu am oprit! Până m-am dezmeticit eu, îl lăsasem în urmă serios. Nu că nu m-aș fi putut întoarce, doar că nu am făcut-o. Nu știu de ce, dar, cel mai adesea, preferăm să fim comozi. Căci cine știe ce ar fi implicat să merg să îl ajut? Poate trebuia să îl car până acasă. Sau să sun la ambulanță și să aștept. Sau orice altceva ce mi-ar fi cerut să ies din zona mea de confort. Și, de ce nu, să pierd. Timp, bani sau alte resurse – când îl pui pe celălalt pe primul loc, inevitabil ai de pierdut. Continuându-mi drumul, nu am putut să nu mă gândesc cum ar fi ca persoana respectivă să moară pentru că eu nu m-am oprit să întind o mână. Mi-am amintit cum, în ultimul an, oamenii din satul de la țară îmi ajutau bunicul să ajungă acasă, când nu mai putea – de ce nu alesesem să fiu unul din bunii samariteni? Trebuia să recunosc că, dacă ceva grav s-ar fi întâmplat, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. E ciudat, însă, cum nu ne trezesc la realitate decât dramele. Ne plac doar aventurile extreme și căutăm adrenalină la maximum. Tot ce e decent, obișnuit și „pe toate drumurile”...

Citește mai mult...
Moartea in haine de gala

Moartea in haine de gala


Scris de | 29 Iul 2017

Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul… Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul. Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește… A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie. Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun. Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să...

Citește mai mult...
În piața de suflete

In piata de suflete


Scris de | 28 Mar 2017

M-am trezit, pe nepusă masă, în piață. Nu îmi aminteam să am treabă acolo, dar ofertele nu erau puține, iar vânzătorii știau cum să atragă. De pe tarabe, diversitatea îmi dădea ghes să mă cuprindă în ghearele nefaste. Și, deși inițial am încercat o luptă timidă cu ispita, m-am surprins curând cu ochii în toate părțile, căutând marfă cât mai de soi. Peste tot, agitație mare. Oameni alergând în toate părțile sau negociind prețurile la sânge. Pe alocuri, se vedeau zâmbete de satisfacție. Prin colțuri, lacrimile curgeau cu amar. M-a cucerit tabloul acesta bizar. Voiam să întorc spatele și să fug, dar picioarele îmi erau ca de plumb. Mai mult, au început să mă poarte printre tarabe. Marfa – multă, frumos aranjată și cosmetizată – mă îmbia să o încerc. Cu ochii la portofelul inimii, am început marea explorare. Erau suflete pentru toate buzunarele. Pentru cei atenți cu economiile, se găsea ușor calitate la prețuri acceptabile. Pentru cei cu pretenții, însă, care voiau ceva mai mult decât o carcasă frumoasă, misiunea nu mai era așa ușoară. Iar greul apărea abia după efectuarea tranzacției – în timp, când aflai dacă ce ai cumpărat e real sau doar o iluzie formată din rămășițe ambalate într-o anume formă de frumos. Pe gânduri, am început să cheltuiesc din visterie. Am ales cu grijă și am plecat să mă bucur de inima proaspăt achiziționată. Cu timpul, relele au învins bunele și, cele ce cândva păreau suflete pereche, s-au descoperit străine unul în fața celuilalt. Rar ceea ce e frumos și durează… M-am reîntors, deci. Alt colț de piață luat la picior, alte tarabe vizitate, alte negocieri purtate. Ne înțelegem, plătesc cu sentimente în stare pură și merg să îmi continui viața, sperând la mai bine. Când vine vorba de iubire, nimeni nu se pricepe mai bine la mințit ca noi înșine. Pe drum, același rezultat: poteci separate, cu lacrimi udate, lăsând răvășite suflete rănite. Oare de ce nu e mai ușoară dragostea? Atât de frumoasă și, totuși, atât de cruntă!… Nu e greu de intuit, așadar, că mi-am făcut un obicei din a vizita piața de suflete. Undeva acolo, între miile de inimi, trebuia să fie și cea care să îmi rămână mie! Așa că istoria s-a repetat, pierzându-i numărul: privit îndelung la marfă, analizat ambalajul, culoarea, calitatea aparentă, discutat cu vânzătorii etc. De fiecare dată, plecam acasă crezând că am luat ceva mai bun, ce o să dureze pentru totdeauna. Iluzii! Constatam, relativ curând, că am plătit scump un produs de duzină… Și, fără să îmi dau seama, am ajuns să îmi rămână doar o inimă fărâmițată a mărunțiș. Cu deznădejde, am revenit iarăși...

Citește mai mult...
Când ceri prea mult de la tine

Cand ceri prea mult de la tine


Scris de | 22 Mar 2017

De slogane cum că „cerul e limita” sau „țintește luna, iar de vei rata oricum vei fi printre stele”, suntem cu toții sătui. De-alungul timpului, a avut grijă viața să ne arate că faptele mărețe nu se fac din vorbe, iar deciziile care capătă formă sunt mai mult decât simple declarații aruncate în mijlocul unei euforii de entuziasm. Ca să reușești, e nevoie de ceva în plus, iar acest ceva rămâne, cel mai adesea, de neidentificat. Totuși, societatea ne servește iluzia că trebuie și că putem să fim cei mai buni. Constant, suntem bombardați de mesaje care, deși sub forme diferite, conduc către același aspect: dacă nu ești în top, nu exiști. Ajungem, astfel, să raportăm succesul la un număr de factori externi, scoțându-ne pe noi din ecuație. Din această cauză banii, poziția în ochii cunoscuților sau mașinile pe care le conducem devin, fără să realizăm, norme de judecată. Mai mult, comparându-ne cu ceilalți, dăm startul la nefericire. Nu conștientizăm că, deși comparația în sine nu e rea (ba chiar poate fi benefică, folosită cum trebuie!), a ne raporta la ceilalți constituie primul pas către un trai ratat. Din păcate (sau era fericire?!?) drumurile vieții nu seamănă între ele, iar frumosul vine tocmai din provocarea pe care această căutare după sens o aduce – dacă vrei mult, atunci fă în așa fel încât să și obții. Capcana în care cu toții cădem, însă, e aceea că ne dorim ce au alții, nu ceea ce e bun pentru noi. Uităm că succesul nu se obține după rețete, ci că acesta e suma unor descoperiri și eforturi mărunte, cotidiene. În plus, nici măsura nu este aceeași: fiecare își definește așteptările, standardele și realizările care să îl facă fericit. Din păcate, am ajuns să cerem prea mult de la noi. Privim la toți cei care au obținut recunoaștere și îi luăm ca modele. Ne promitem că, într-o zi, vom fi asemenea lor. Și muncim, muncim și muncim, zi de zi și clipă de clipă, pentru asta. Facem sacrificii dureroase și repetate, în speranța că va veni și un mâine în care să ne fie mai bine. Trebuie, până la urmă, să devenim cei mai buni în sfera noastră de activitate, nu? Altfel nu ne așteaptă altceva decât categorisirea cea mai cruntă: ratați. Doar că nu, nu trebuie să devii cel mai bun. Nu e nevoie să te uiți stresat în părți și să îți faci coșmaruri că alții se descurcă mai bine! Viața ta e diferită de a lor, iar necunoscutele sunt atât de multe încât e imposibil să copiezi un alt drum. Mai mult, viața nu e nici dreaptă: nu plecăm toți din...

Citește mai mult...

Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete. Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ. Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar. Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi. Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară.    ...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 2612345...10...»