reflectii


Ce vreau de la mine în 2015

Ce vreau de la mine in 2015


Scris de | 25 dec. 2014

Privesc pe fereastră și realizez că soarele de afară este total înșelător: în ciuda puterii cu care strălucește, am ajuns într-adevăr la sfârșit de lună Decembrie. Adică ne „chinuim” cu ultimele zile de 2014 în așteptarea primelor clipe din noul an ce stă să vină. Că va fi mai bun, mai frumos sau mai plin de reușite – 2015 – nu se știe, dar vom vedea. Oricum, sperăm cu toții să fie peste anul ce tocmai se încheie. Anul acesta cred că a fost primul de la care nu am avut așteptări: am renunțat să îmi fac planuri și să îmi propun ținte, alegând să îl trăiesc din zbor. Aveam doar două idei în minte la începutul lui: să apreciez fiecare clipă, bucurându-mă la maxim de momente, și să îndrăznesc să-mi testez limitele, trăindu-mi visele. Cât mi-a ieșit și cât nu, rămâne de analizat dar, la o primă privire, situația pare acceptabilă, deși sunt convins că se putea și mai bine. Dar să revin la 2015: vreau să îl trăiesc tot din zbor, doar că de data aceasta vreau ca zborul să fie mai organizat puțin. Așadar, mi-am notat câteva linii directoare, „destinații” spre care să țintesc. Fără să lungesc vorba, în 2015 vreau de la mine următoarele: Să urc pe Mont-Blanc Să ajung în Nepal Să totalizez 10000 de exemplare din carte vândute Să îmi îmbunătățesc ritmul de alergare la 4:30 min/km croazieră și (sub) 4 min/km race mode Să ajung să rulez cu bicicleta la 32 km/h croazieră și (peste) 38 km/h race mode Să petrec minim 30 de zile pe munte Să iubesc Să risc Să ascult Ca să fie clar, habar n-am cum o să reușesc să ating „obiectivele” de mai sus; nu am absolut niciun plan, sunt doar eu față în față cu provocările! Dar tocmai în asta vreau să găsesc unicitatea, în modul în care o să mă mobilizez ca să bifez lista de mai sus. Știu că munca o să fie enormă și că faptul că știu unde vreau să ajung nu valorează aproape nimic dacă nu știu și pe unde să o iau, dar mai am timp să definitivez detaliile, nu? Viitorul abia începe…   “Problema pe care o au oamenii nu este aceea că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc” spunea Michelangelo, iar eu m-am decis ca în 2015 să mă ghidez după vorbele lui. Poate că vreau prea mult să ajung în Nepal sau să stau 30 de zile prin munți, dar de ce să nu visez? Sau poate că 10.000 este un număr imposibil pentru mine, dar cine mă oprește să gândesc la...

Citește mai mult...
Pentru cine trăiești?

Pentru cine traiesti?


Scris de | 22 dec. 2014

  Deși se spune că fiecare ne trăim propriile vieți, de multe ori realitatea e alta. Într-adevăr, cârma pare că tot în mâinile noastre se găsește, dar deciziile parcă aparțin mai mult altora decât ne aparțin nouă. În copilărie, trăim pentru părinții noștri. Învățăm de la ei, facem ce ne spun ei (de voie sau de nevoie!), mergem pe drumurile indicate de ei. Când mai creștem puțin, trăim pentru profesori, șefi sau companii – pe plan profesional. Pe plan personal, trăim pentru iubite, soții sau copii. Nimic rău până aici, mai ales dacă ele (și copiii, evident) sunt fericite! Nu e nimic mai frumos decât să îți dedici viața celor dragi, dar… Mai pe la jumătatea vieții aproape că nu mai exiști ca individ. Te definești prin cei care te înconjoară și prin rezultatele pe care le-ai obținut. Exceptând părinții (de care, în mod normal, acum ești mult mai departe decât în trecut) traiul tău anterior pentru alții își atinge apogeul. Cariera îți mănâncă aproape tot timpul, iar ceea ce îți rămâne investești în educația copiilor (atât cât se mai poate) și în relația cu partenerul de viață. Unde ești tu în tabloul acesta? Nu știi, încă te cauți. Și vine și pensia, când nu îți mai rămân multe pentru care să trăiești. Cei dragi sunt aproape toți plecați, iar activitățile care odată te împlineau parcă au devenit prea grele sau nepotrivite pentru tine. Îți rămân doar nepoții care să te bată la cap și care să îți amintească – citindu-le povești – că, totuși, mai trăiești. Și, uite așa, anii trec unul după altul, lăsându-te dezgolit în fața timpului. Tu – ca individ – cu ce ai rămas? Dar poate că a te pune mereu pe locul doi nu ar fi atât de rău, dacă ai face asta dintr-o alegere conștientă. Dacă, într-adevăr, ți-ai închina viața celorlalți fiindcă îți pasă de aceștia, totul ar fi în ordine. Însă această proprie trecere cu vederea se datorează faptului că nu îți pasă suficient de mult de tine, din păcate. Iar din această cauză acest trai pentru alții nu își atinge potențialul maxim. Dă-mi voie să reformulez: traiul tău pentru alții nu va avea niciodată calitatea scontată dacă nu înveți să trăiești și pentru tine.  De ce? Pentru că, deși având o motivație bună, vei face lucrurile greșit. Vei investi în bani, în loc să investești în relații, de exemplu. Sau vei deveni egoist, deși în aparență tot ceea ce vrei e să fii protectiv. Vei ajunge să trăiești pentru alții doar în aparență, în timp ce în suflet aduni frustrări.  E nevoie de echilibru ca lucrurile să meargă bine. Trebuie ca, la...

Citește mai mult...
Dacă am visa

Daca am visa


Scris de | 17 dec. 2014

  E trecut de 1:00 AM, dar eu nu pot să dorm. Visele mă țin treaz. Oboseala e multă – s-a adunat de pe parcurs – dar nu e suficient de puternică încât să treacă peste haosul din suflet. Parcă e nevoie și de altceva decât de liniște ca lucrurile să se așeze. De când mă știu, am fost un visător. Sau, cel puțin, asta mi s-a spus de multe ori. De atât de multe ori, încât am ajuns și eu să cred. Mi s-a spus de prea multe, adică. Doar că nu e adevărat. După mine, nu visez suficient. Sau, dacă într-adevăr visez, nu visez profund. Nu îmi doresc din tot sufletul ca realitatea să devină conform viselor. Căci, dacă mi-aș dori, acum aș fi departe. La propriu, nu numai la figurat. *** Și fiecare am fi departe, pe drumul propriilor vise, dacă am avea curaj să le privim în ochi fără teamă. Și dacă, după ce le-am identifica și accepta, am fi dispuși să facem sacrificiile necesare și să ne apucăm de treabă. Nu ar trece nicio zi fără să lucrăm la visul nostru. Nu ar trece noapte să nu adormim cu viitorul în minte. Și nu ar trece clipă care să nu ne modeleze în direcția dorită. Dacă am visa, am începe să trăim. Cu adevărat, nu cum ni se spune. Dar e mai ușor să ne îngropăm aspirațiile și să uităm de ele. Sau, pentru că a le arunca într-un colț prăfuit doare prea tare, le punem undeva la vedere, dar în așa fel încât să nu ne împiedicăm de ele. Căci ne place să avem cu ce ne mândri – cu ce ne-am dori să facem – dar nu ne place ca acestea să ne fie tot timpul durere în coaste. Vrem vise, dar nu vrem voință. Vrem reușite, dar nu vrem efort. Vrem fericire, dar nu vrem și lacrimile. Vrem – cu alte cuvinte – totul, dar vrem – în același timp – și nimicul. Totul în rezultate, cu un nimic de acțiune. Dar nu se poate. Din păcate. Căci, ca să reușești, trebuie să visezi într-atât încât să te doară. Trebuie să nu poți să trăiești altfel, decât urmându-ți visul. Indiferent de ce îți spun alții, dacă te sprijină sau nu. Totul e între tine (cel de acum) și tine (cel din viitor). Tu ești arhitectul propriului destin. Așa că ai grijă ce, cum și cât visezi, căci mâine s-ar putea să regreți. S-ar putea să regreți tot ceea ce ai lăsat nefăcut.     De curând am terminat de scris o carte, iar dacă ți-a plăcut ce am scris în această...

Citește mai mult...

Aseară am dat pe Internet de un articol care arăta că, deși știm că nu posesiunile materiale ne fac fericiți, totuși nu punem suficient accent pe experiențele de viață. Ba tocmai, balanța o înclinăm tot spre a aduna lucruri, nu spre a colecționa momente. De ce oare preferăm să ne vindem satisfacția sufletească pe o iluzie materială? De ce alegem palpabilul – care de cele mai multe ori nu durează – în detrimentul acelei împliniri care nu se vede, dar se simte? De ce preferăm să fim raționali, când doar inima poate lua deciziile corecte? *** Astăzi treceam pe lângă sediul Enel în viteză pe bicicletă, când atenția mi-a fost atrasă de multele mașini de la presă din fața clădirii. Probabil că au decis să-și vândă din operațiunile din România, mi-am zis, văzându-mi de drum. Ajuns acasă am deschis lap-top-ul să îmi continui treaba și am văzut știrea despre sinuciderea directorului Enel România. Șoc total pe capul meu. Care i-or fi fost motivele?, mă întreb. Stresul de la job? Presiunile din partea superiorilor? Probleme în familie? Prea multă nefericire strânsă? Probabil că doar el „știe„… Niciodată nu am înțeles cum e cu sinuciderea… Ce se schimbă în interiorul omului de ajunge ca, dintr-o luptă aprigă pentru supraviețuire, să treacă la abandon total? Cât de mult să te fi zbătut înainte încât doar opțiunea de a te declara învins să rămână în picioare? *** Tot pe internet răsfoind (și tot astăzi), am dat peste câteva imagini cu texte foarte interesante și profunde. Una din ele mi-a atras în special atenția: „Cel mai periculos risc: riscul de a-ți petrece viața nefăcând ceea ce îți place, dar sperând că îți vei putea cumpăra această libertate mai târziu„. Adică riscul pe care ni-l asumăm cu toții, la fiecare pas, aproape întotdeauna inconștienți fiind. Dacă am realiza că, făcând astfel, ne vindem viețile, oare am mai face-o? Dacă nu ne-am lăsa amăgiți de iluzia că undeva, cândva și cumva vom da peste soluția care ne va oferi traiul dorit, am mai trăi la fel? Aproape sigur nu, dar preferăm să fugim din fața propriilor vise, căci a le înfrunta înseamnă să luptăm, iar noi nu vrem să ne rupem unghiuțele. Și ajungem să mergem cu mulțimea doar pentru că nu îndrăznim să riscăm să o luăm pe drumul propriu. *** De mult nu am mai așteptat la semafoare cum am făcut-o în noaptea asta, atât de liniștit și chiar când mașinile nu treceau deloc! Și am stat nu pentru că aș fi avut timp din plin, ci pentru că, pur și simplu, mi-am dorit să mă bucur de această plimbare nocturnă. Am vrut să mă retrag puțin...

Citește mai mult...
Play! And Win?!?

Play! And Win?!?


Scris de | 15 oct. 2014

Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Sunt momente când greutatea de pe umeri devine insuportabil de cărat și îți vine să o lași jos. Tot ce te simți în stare să faci e să fugi, întorcând spatele fără regrete. Prezentul și viitorul par mai negre decât poți tu îndura, iar singura soluție pe care o ai la îndemână e să nu mergi mai departe. Dar știi că, mai târziu, vei regreta că astăzi nu ai avut curaj să continui! Deși acum îți spui că va fi bine, știi că nu va fi, dacă renunți. Parcă ai făcut prea multe eforturi, încât abandonul sau întoarcerea să mai merite. Frumos ar fi să câștigi mereu. Să joci, să lupți și să fii în mijlocul acțiunii contează, dar parcă fără victorie totul e degeaba! Indiferent de reguli, tot ce te interesează e ca la sfârșit, să fii acolo, în față. Și nu vrei să câștigi fără efort, ci muncești pe brânci! Dar de ce să mai continui, dacă deja ai mers prea mult și tot în urmă ești? Mai merită? Una din cele mai grele situații în viață e atunci când nu știi dacă să continui sau să renunți. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, dar ai dat greș. Și continui să te zbați, dar o dată cu zbaterea dai greș și mai tare! E ca atunci când ești prins de vârtej și, cu cât încerci mai tare să scapi, cu atât îți mărești șansele de a te îneca. Dar, în același timp, dacă te oprești, știi că nu vei mai pleca niciodată. Deci, să continui sau să renunți? Viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Iar dacă ți-ai aminti asta mai des, ai câștiga mai des. Pentru că important nu e cum joci, ci de ce joci! Poate că da, e timpul să renunți. Să renunți însă nu a la a fii în joc, ci la a-ți dori cu toată ființa să câștigi. Poate că e timpul să te bucuri de călătorie și să uiți de destinație. Până la urmă, ce rost are destinația dacă tu nu ești în stare să duci drumul până la capăt? Uneori nu trebuie să câștigi, trebuie doar să joci! Trebuie să fii acolo, în mijlocul acțiunii, învățând să pierzi. Pentru că a pierde e singura cale de a învăța cum se câștigă! Nu ai cum să fii un bun lider, dacă nu ai fost, mai întâi, un bun follower. Frumos ar fi să câștigi mereu. Dar nu se poate. Iar de cele mai multe ori pierderile apasă atât de greu încât îți vine să te oprești sau...

Citește mai mult...
Pagina 10 din 27«...89101112...20...»