reflectii


M-am oprit pentru o clipa sa ma intreb ce sa fac. Nu stiu cum sa reactionez in continuare, daca sa merg mai departe sau daca sa raman aici, daca sa incerc sa schimb ceva sau daca sa las totul asa cum e, daca sa ma gandesc si la ceva nou, sau daca sa las banalul sa faca casa buna in continuare cu viata mea. Nu am putut niciodata sa inteleg cum se poate ca un plan atat de perfect intocmit in minte sa devina atat de gol in momentul in care e pus in practica.Nu am putut niciodata a intelege de ce e atat de usor sa te entuziasmezi si sa te bucuri anticipat pentru ceva ce sti ca o sa fie un lucru cu adevarat benefic si totusi, de ce e si mai usor sa te descurajezi. Stiu ca nu putini sunt cei care prefera sa ramana la adapostul umbrei; le e teama ca odata iesiti in bataia razelor soarelui se va ivi si acel nor care le va lua toata seninatatea. Si mai stiu ca exista si persoane care prefera ca la primul obstacol sa se opreasca doborati; prefera sa stea decat sa incerce sa sara. Si ceea ce mai stiu e ca astfel de obstacole intalnesti la fiecare pas, la fiecare gand, in fiecare clipa. Aici exista de fapt o lupta: o lupta intre entuziasm si dezamagire. Se spune ca nu e de ajuns sa castigi o lupta pentru a castiga razboiul.Si totusi, chiar daca dezamagirea castiga o lupta minora, neinsemnata, la ultima intalnire, sau la ultimul proiect, sau poate la ultima ta incercare de a face ceva, suntem de fiecare data gata sa-I oferim, fara nici macar un minimum de efort, victoria. Suntem tentati sa uitam de entuziasmul care a condus totul pana atunci; suntem tentati sa lasam la o parte bataliile castigate de acesta. Ne atintim privirea asupra insuccesului, a lipsei de cooperare, sau poate a lipsei timpului.Incet, incet ne schimbam tabara; trecem de sub steagul “entuziasmului” sub steagul “dezamagirii”. Asa este, ea are o armata mai mare. Dar entuziasmul are o armata mai selecta. Toti se entuziasmeaza, dar nu toti raman asa. A, mi-am amintit ca a trecut ‘clipa’.M-am intrebat; si mi-am si raspuns. Prefer sa fiu un ostas select, decat un ostas necunoscut. Asa ca ma ridic, ma uit in zare, departe, dincolo de orizontul intunecat de nori care mai de care mai negri, si zaresc soarele; soarele entuziasmului, ascuns de acesti nori ai dezamagirii. Fac un pas, mai fac unul si apoi altul. Parca soarele e mai aproape, parca e mai luminos, parca e mai frumos! Nu mai vad nori, nici...

Citește mai mult...

Recunostinta de calitate


Scris de | 16 nov. 2009

“Afara picura stopii unei ploi de toamna tarzie…in suflet ploua cu picuri de melancolie…Afara mai cade cate o frunza ingalbenita de vreme si timp…in suflet coboara usor o amintire ascunsa sub cartile uitarii…Afara e noapte si frig…in suflet s-asterne noaptea tristetii si frigul durerii…Afara e rece…in suflet e gheata…” Probabil asa ar arata o paralela intre vremea de afara in aceasta perioada a anului si sufletul unui om fara motive de recunostinta. Zilele astea au existat anumite evenimente care m-au facut sa ma gandesc mai mult la ceea ce inseamna recunostinta adevarata. Nu stiu ce simte fiecare, dar mie mi s-a intamplat, nu numai o data, sa “uit” sa imi manifest recunostinta. Nu cred ca au vreo importanta motivele, ci ceea ce conteaza este ca am dat dovada de lipsa de recunostina. Probabil nu sunt singurul care mai are de lucrat la capitolul acesta din viata. Stiu ca am o problema si stiu ca avem cu totii o problema. Nu stim ce inseamna recunostinta si nici sa fim recunoscatori. Uneori avem impresia ca un simplu ‘Multumesc!’ arata cat de multumitori suntem, dar uitam ca nu am simtit nici macar o urma de tresarire, o vibratie in sufletul nostru…Ne aratam pe buze o recunostinta pe care in suflet nu o avem…O idee spunea astfel: ‘De cele mai multe ori recunostinta nu inseamna acelasi lucru cu multumirea; recunostinta vine din suflet, iar multumirea de pe buze.’ Traim cu impresia ca daca inganam ceva ce seamana cu o multumire ne-am achitat de inca o datorie. Dar recunostina nu e o datorie, o obligatie, ci o virtute, ‘cea mai importanta dintre virtuti’, spunea un mare invatat. Dar noi o consideram o datorie si asta face ca sa ii scada din valoare; nu mai are asa relevanta un ‘multumesc’, o floare, sau un gest…pentru ca ne-am obisnuit sa le facem formal, doar de fatada…Ar trebui probabil sa amintesc si cate ceva despre cum sa descoperim motive de recunostinta, dar acesta o sa fie subiectul unui articol viitor. Ceea ce vreau sa subliniez acum nu este ‘cantitatea de recunostinta’  ci ‘calitatea recunostintei.’ Vreau sa spun ca trebuie sa simtim intai noi recunostinta si apoi sa ii facem si pe ceilalti sa o simta…numai asa vom gasi noi si noi modalitati prin care sa ne eliberam de ‘povara’ recunostintei…Doar atunci vom invata ce inseamna, de fapt, banalul ‘MULTUMESC’…Eu sunt mai curios din fire si chiar vreau sa aflu…Tu nu...

Citește mai mult...

Stau uneori si ma intreb ce exemplu sunt eu pentru altii.Felul cum ma comport arata spre Isus sau totul ramane doar la nivelul cuvintelor?Va amintiti povestirea cu femeia suspectata de furtul masinii?Ma tem sa nu fiu si eu si voi in pielea ei, daca nu mai rau…De spus, spunem multe, putini fiind cei care ne intrec; cunostinte despre lucrurile de valoare si despre Isus avem o multime; cand se ajunge la „a face” insa, se rupe firul. Oare de ce? Ne-am invatat sa fim falsi? Ne-am facut din ipocrizie un mod de viata? Sau poate facem casa buna cu comoditatea? E mult mai simplu sa spun ca trebuie sa facem bine celor apropiati decat sa ma apuc sa il ajut pe cel in nevoie. E mai usor sa incerc sa te schimb pe tine decat sa ma uit-macar-la mine. Eu zic, nu fac. Imi amintesc de o povestire in care „nu se vorbea” despre fapte ci „se faceau” fapte. Se povesteste ca intr-un sat izolat de munte traia si un om foarte, foarte tacut. Nimeni nu stia altceva despre el decat ca nu prea vorbeste. Tot ceea ce puteai afla de la el era atat de sumar incat nici macar nu il mai intrebai. Trai singur intr-o casuta, vazandu-si linistit de treaba. Daca avea cineva nevoie de gazduire, i-o oferea; de putina apa sau mancare, nici nu se punea problema.El era cel la care oricand se gasea ajutor. Cu trecerea timpului a trecut si vremea omului acestuia si, intr-un sfarsit, a murit. Dupa ceva vreme, au venit in acest sat niste misionari sa Il vesteasca pe Isus oamenilor de aici. Locuitorii, fiind niste oameni deschisi, au venit plini de interes la intalnirile organizate de misionari. Misionarii au inceput sa li-L descrie pe Mantuitorul si felul Lui de a fi, dar ei au raspuns foarte promt:”Noi L-am vazut pe acest om; a locuit la noi in sat! Casa lui inca exista, mormantul este in apropiere, iar cei pe care i-a ajut pot sa confirme caracterul nepatat al acestui om.” Frumos, nu? Cand imi amintesc aceasta istorisire, imi amintesc si faptul ca exista un contrast imens intre mine si acel satean: el facea, nu spunea, dar eu spun, iar de facut…cam uit. Stiu ca nu e bine si de aceea sper ca sunt singurul in aceasta situatie.Si voi sperati, asa-i? Daca speranta mea e desarta, daca si voi va asemanati cu mine in unele situatii atunci haideti sa incepem, din acest moment, sa lasam vorbele in urma si sa ne focalizam atentia pe fapte; parca e mai frumos sa spui doar ceea ce faci; Sau, si mai frumos: sa faci tot...

Citește mai mult...

As vrea…


Scris de | 30 sept. 2009

As vrea sa ma opresc din drum, Sa pot sa vad si ce-i sub negrul scrum. As vrea sa stau sa meditez putin, La ce-i mai bun, de importanta plin. As vrea sa vad un rasarit, un asfintit, Sa pot s-observ  frumosul nedescoperit. As vrea sa pot zambi cand n-am de ce, Si sa gandesc si-atunci cand n-am la ce. As vrea sa schimb o tara, un popor, Dar cum, cand soarele-i sub nor? As vrea mai mult sa pot citi, Din ce stiu altii eu sa pot primi. As vrea sa stiu si ce e maine si apoi, Sa-i scot pe toti de sub noroi. As vrea ca tot ce spun, fagaduiesc, Sa reusesc sa implinesc. Si as mai vrea sa schimb o viata, un hotar, Sa ma predau pe-al Domnului...

Citește mai mult...
Pagina 27 din 27«...10...2324252627