reflectii


Sunt scriitor. Tu cine ești?

Sunt scriitor. Tu cine esti?


Scris de | 15 dec. 2016

Deși mi-e greu să recunosc, rândurile următoare sunt despre mine – despre cel care am fost, dar și despre cel care vreau să devin. Mesajul acestora, dincolo de forma pe care or să o primească, e unul singur: sunt un scriitor și ar fi cazul să mă comport ca atare. Totul a început cu un vis, cândva departe în spatele timpului. Și, așa cum capătă contur toate visurile, și al meu la început a rămas nerostit. Era acolo, dar îl negam, pe motiv că nu e drumul ce mi se potrivește. Era ca atunci când știi ce trebuie să faci, dar, pentru că e greu și preferi căldura comodității, te faci că nu ai habar. Pur și simplu, bagi capul în nisip și aștepți să treacă vremea. Dintotdeauna, cuvintele „ce te faci când o să fii mare” mi-au pus capac. De ce trebuie să „mă fac…ceva”? îmi ziceam. Nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de preocupați de metode de a-și vinde timpul, când există atât de multe oportunități în care să îl investești. Dar, pentru că de multe ori libertatea e doar aparentă, am început să explorez opțiunile. Așa se face că, cel puțin de pe buze, am schimbat zeci de meserii. Geolog. Alpinist. Farmacist. Jurnalist. Avocat. Pastor. Inginer. Programator. Profesor. Psiholog. Speaker. Trainer. Călător profesionist (dacă există așa ceva). Antreprenor. Blogger. Graphic designer. Etc. Practic, dilema carierei e simplă: la care din domeniile bine plătite te pricepi și te gândești că ți-ar plăcea să le explorezi? Adică, în traducere liberă: ce se plătește bine și merită să înveți, fără să îți provoace nefericire 100%? Cu o astfel de mentalitate – mai mult indusă de societate decât acceptată conștient – am ales Facultatea de Automatică și Calculatoare. Domeniu bun, salarii mari și recunoaștere profesională din plin. Sclavie de lux, adică. Mi-am zis că mă chinui eu o vreme, dar măcar o să am bani și timp să fac și ce mă împlinește cu adevărat. Mentalitate păguboasă, știu, dar mentalitate ce se regăsește foarte des în jurul nostru. Cum era de așteptat – pentru că nu sunt genul de om care să înghită ceea ce nu îi place – am trântit ușa școlii și m-am apucat de a-mi croi propriul drum. Încotro și în ce fel? N-aveam nici cea mai mică idee – iar asta îmi inducea o frică paralizantă – dar nu conta. Calea mea era în altă parte, iar eu trebuia să o descopăr. Treptat, vechile visuri au început să se șteargă de praf și să îndrăznească să iasă la lumină. Am prins curaj să călătoresc. M-am apucat să învăț design, editare foto și formatare de carte. M-am reîntors la blogul lăsat în...

Citește mai mult...
Secretul fericirii

Secretul fericirii


Scris de | 4 nov. 2016

Nu obosim niciodată să ne comparăm cu ceilalți. Cu cei mai „sus” ca noi, evident. Ne găsim, fără să ne dăm seama, în rolul câinelui din fabulă: dorim egalitate, „dar nu pentru căței”. Dar nu despre egalitate e vorba, ci despre mulțumire. Trăim într-un secol când, la fiecare pas, ni se cere mai mult. Trebuie să facem mai mulți bani. Trebuie să călătorim mai mult. Trebuie să muncim mai mult. Trebuie să promovăm. Trebuie să avem succes. Trebuie…de parcă trebuie să ajungem, cu toții, undeva anume! Viața e o călătorie. Am auzit-o de atâtea ori că nici nu o mai credem. Doar că e o călătorie a cărei destinație nu există. Degeaba vrei să ajungi undeva, dacă dai cu piciorul clipelor prezente. De asta traiul adecvat este despre prezent, nu despre „cândva”. Deși avem de toate, nimic nu ne ajunge. Regulat, schimbăm hainele, telefoanele, mașinile. De ce? Din cauza acelui „trebuie mai mult”. De asta nu avem timp, bani, fericire: pentru că nu știm cum să cheltuim. Când trăiești uitându-te la ceea îți dorești să ai, în loc de la ceea ce ai, ești pierdut. Nu cantitatea contează, ci important e să înveți cât de mult poate însemna puținul. Cândva, resursele erau pentru nevoi. Acum, sunt pentru mofturi. Întotdeauna e loc de mai mult. Dar nu realizăm că milioane ar da orice să fie în locul nostru…Noi, rămânem prostiți de o țoală de la Zara, de o mașină de la Tesla sau de o bicicletă de la Specialized! Alții nu au cât noi, dar sunt fericiți. Ei au înțeles că nu premiul – oricare ar fi acela – contează, ci tu, ca persoană. Căci traiul nu ar trebui să fie despre „a avea”, ci despre „a deveni”. Iar momentele nu se repetă, deci ce e ratat, ratat rămâne. Nu, nu trebuie să ai nici mașină, nici casă la țară, nici smartphone apărut în ultima luna. Nu ai nevoie nici de haine de firmă, nici de mâncăruri sofisticate pe masă. Și, culmea, nu ai nevoie nici măcar de ceea ce ți se mare de maximă însemnătate! Ai nevoie să înveți să trăiești, doar. Cândva știai, dar, odată cu trecerea timpului, ai uitat. Te-au spălat pe creier ceilalți, ca să intri în rând cu ei. Dar poți reînvăța, dacă vrei. Trebuie doar să îți deschizi ochii și să iei atitudine. Trebuie să cauți să faci ceea ce îți aduce împlinire. Nu pentru bani, ci pentru tine. Trebuie să te uiți mai des în oglindă și să fii mulțumită de ceea ce vezi. Trebuie să te uiți în portofel și să apreciezi ceea ce poți cumpăra, nu să tânjești după ceea ce nu....

Citește mai mult...
Troc cu inimi rănite

Troc cu inimi ranite


Scris de | 20 oct. 2016

Ar fi frumos să nu îi ținem pe ceilalți în jur doar pentru ceea ce pot să ne ofere. Ar trebui, adică, să îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au. Nimeni nu e perfect. Totuși, ne raportăm la alții ca și când noi am fi. Ca și când am ști cel mai bine și am avea dreptate absolută. Nu realizăm, însă, ironia: cu cât ne considerăm mai buni, cu atât suntem mai răi. Oamenii au nevoie să fie înțeleși. Suntem, cu toții, diferiți. Când vine vorba de suflete, nu se poate să folosești aceeași măsură. Nu poți aduna sentimentele fără să îți dea cu rest. Căci iubirea nu se cântărește, ci se oferă. Ne-am învățat să îi apreciem pe oameni pe baza a ceea ce au. Sau a ceea ce pot. Și a ceea ce oferă. De asta nu avem prieteni de care nu putem profita. Am transformat societatea, poate fără să vrem, într-un bâlci plin de interese. Facem, clipă de clipă, troc cu inimile. Dar, dacă profitul nu iese, călcăm cu nepăsare chiar și pe ele. Uităm, însă, că ceilalți nu ne sunt inferiori. Și, așa cum noi avem probleme, nefericiri și frustrări, așa e și viața lor. Nimănui nu îi e ușor, chiar dacă unele drumuri par roz și pline de flori și parfum! Până nu ai mers braț la braț pe aceeași cărare cu altcineva nu ai cum să realizezi cât de dure și ascuțite sunt pietrele sau câți țepi îți sfâșie tălpile… În viață, e nevoie de înțelegere. Și de sprijin. Nimeni nu se schimbă împins de la spate. Dar nimeni nu rămâne neschimbat în prezența dragostei adevărate....

Citește mai mult...
Frustrați razna prin București

Frustrati razna prin Bucuresti


Scris de | 10 oct. 2016

Se întâmplă de câteva ori pe an ca Bucureștiul, această capitală „magnifică” a acestei „fantastice” țări, să fie mai puțin neprimitoare de cât e de obicei. Cum e posibil? Păi, datorită unor evenimente, sportive sau culturale, pentru un timp prioritățile se schimbă. Adică se ignoră dorința maselor și se pune accent pe niște chestii care au rolul nu doar de a distra pe unii, ci și de a promova orașul, de a-l redescoperi sau de a-l duce la un nou nivel. Ei bine, ieri a fost una din ocaziile de genul, grație Maratonului Internațional București. Evenimentul a fost deja la a noua ediție și și-a făcut, pe bună dreptate, numele de cel mai mare și important eveniment sportiv din țară. Pe scurt, în cadrul lui au alergat nu mai puțin de 14.000 de oameni, fie că au fost ei copii, adolescenți sau adulți cu acte în regulă. Și, dacă ne luăm să socotim și numărul mare de organizatori (cred că vreo 3000), dar și numărul de copii, părinți și bunici care s-au bucurat de „noua” față a orașului, e clar că implicațiile au fost mult, mult mai mari. Dar, pentru că niciodată efectele nu pot fi numai pozitive, maratonul a venit la pachet și cu un set de inconveniente. Dintre acestea, cel mai important a fost, bineînțeles, închiderea traficului pe artere importante din centrul orașului. Rezultatul? Un haos total pe celelalte străzi cu scop de rute ocolitoare. E, și aici uite că îmi sare țandăra pe bune. Ieri a fost o zi în care nu am putut să nu mă încarc cu energie, să nu respir un aer mai curat și să nu mă bucur de un oraș mai pentru oameni. Astăzi, în schimb, frustrarea a umplut paharul, căci prea am dat pe Internet de multe comentarii și aberații ale unor persoane nemulțumite groaznic de închiderea străzilor! Problema lor? Păi cum, dom’le, să îți permiți să fii atât de nesimțit și să nu te gândești la urgențele din viața lor și să nu îți pese că ei stau în trafic cu mașina ore bune, din cauza maratonului? Adică na, auzi și tu: cum să închizi un oraș pentru niște nebuni care au ieșit pe străzi să alerge, că parcurile nu le mai ajung? Și de aici un întreg război între oamenii deschiși (alergători sau nu), care pot să înțeleagă că un oraș nu trebuie să existe ca să te plimbi cu mașina prin el, ci ca să te bucuri, în cât mai multe moduri, de ceea ce are să ofere și ceilalți, voit opaci, dar cu pretenții cum că orașul e al lor, că doar au venit ei cu...

Citește mai mult...
Prea egoiști să ne mai pese

Prea egoisti sa ne mai pese


Scris de | 4 oct. 2016

Se spune că omul este o ființă socială, care nu poate funcționa decât în mijlocul altora ca el. Ce se uită, însă, să se menționeze, e că pe om îl interesează societatea numai atunci când poate beneficia de pe urma ei. Din fire, suntem egoiști. Preocupați de propriile nevoi, interese, stări de spirit. Nu uităm niciodată că prima e cămașa, abia mai apoi urmând haina. Avem grijă, de fiecare dată, să ne urmărim propriul interes. Dacă mai avem energie, apoi, și pentru alții, bine. Dacă nu, măcar ne vedem cu sacii în căruță. Nu contează unde activăm și nici în ce grup de oameni ne învârtim. Niciodată nu o să întindem o mână, dacă nu vom primi ceva în schimb! Nici când vine vorba de relații și de persoane de care „ne pasă” lucrurile nu stau altfel: oferim timp, vorbe bune, sprijin și primim satisfacție sufletească. Da, legea cu nimic nu e pe gratis se aplică, bineînțeles, și la nevoile umane! Ar trebui ca oamenii să fie aici pentru oameni. De fapt, suntem aici pentru noi: pentru confort, pentru consum, pentru călcat pe cadavre. De aici și invidia, competiția nesănătoasă și orgoliile. Îi vedem pe toți ceilalți ca adversari… Și, într-un fel, e normal. Ce ne-am face dacă toți am avea grijă de ceilalți mai întâi? Am ajunge să trăim într-o lume „defectă” și ciudată. Adică de! parcă nici trezitul de dimineață n-ar mai avea farmec știind că urmează să te dedici altora, nu ție, nu? Doar na: ca să poți să ai grijă de ei, trebuie ca, în primul rând, să ai grijă de tine! Și dacă tu nu te ocupi să fii primul, de ce s-ar ocupa celălalt? Până la urmă, în viață intrăm toți, dar nu reușim decât cei care vrem. Nici prietenii nu mai sunt prieteni. Dacă nu e cu profit, atunci nu e deloc. Nu ne sunăm, decât la ocazii; nu ocazii speciale, ci ocazii de nevoie. Când e rost de întâlnit, e rost de vorbit. Nu realizăm că, de fapt, trebuie să ascultăm… Suntem primii în a da sfaturi. Și ultimii în a întinde o mână. Așa se face că felul în care se prezintă societatea contemporană nu e nicio surpriză: cum să crești frumos și deplin, când focusul e doar pe propria ființă? Căci, într-adevăr, viața nu e atât despre a lua, cât despre a da! Iar atunci când schimbi ordinea, nu ai cum să obții decât haos. Sau războaie, sărăcie și ură. Sau clase sociale. Problema e că am fost răniți. Cu intenție sau fără, dar cicatricile s-au adunat. Nu putem să ne deschidem, nu putem să fim noi cei care...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 27«...23456...10...»