reflectii


Puterea slăbiciunii

Puterea slabiciunii


Scris de | 25 ian. 2017

Am ales, deși inconștient într-o anumită măsură, să îmi zdrobesc sufletul de pietrele din fața ființei tale. Prefer să îmi petrec viața lipind cioburi și adunând resturi, decât să știu că m-am ascuns în fața superficialității. Ce dacă doare? Mai bine regret că am fost slab, decât să regret că am fost tare… Căci, nu știu de ce, dar toată viața mi-am trăit-o în fugă de mine însumi. Rar am îndrăznit să las măștile deoparte și să spun ce simt, ce gândesc, ce-mi doresc. M-am uitat la ceilalți și le-am copiat comportamentul. Până la urmă, în viață, ori ești dur, ori nu ești deloc, nu? Târziu, am aflat ceea ce ar fi trebuit să învăț încă de la începuturi: nu ești puternic, cu adevărat, decât atunci când înveți să îți accepți slăbiciunea. Până nu îți pasă și nu știi cum se simte durerea, nu te poți numi altfel decât ignorant. Nu cine nu suferă e tare, ci cel care merge înainte, depășindu-și lacrimile… Totuși, să plângi nu e confortabil. Să te deschizi, lăsându-ți întunericul la vedere, nu e la îndemână. Să îți permiți să fii tu când toți sunt alții, nu e simplu. Dar e maiestuos: reconferi, astfel, umanității din tine un nou chip. Căci, prea adesea, uităm să mai fim oameni. Percepem emoțiile ca pe ceva rău și rușinos. Ne-am transformat, pe neobservate, în roboți al căror scop e doar rațiunea – tot ce iese din sfera gândirii trebuie izolat și aruncat. Doar că, în viață, contează mult să te înțelegi, să te accepți și să mergi înainte. Frumusețea traiului nu vine din a fi rigid și metalic, ci din a simți, a iubi și a fi rănit. Doar atunci când oferi mult poți, la rândul tău, să primești cu adevărat. Așadar, îmbrățișează riscul și nu îl lăsa să plece. Alege autenticitatea și vezi-ți de propriul drum. Îndrăznește să fii uman tot timpul, chiar dacă asta înseamnă să fii rănit. Puternic, până la urmă, e doar cel care își dă voie să fie...

Citește mai mult...
Ce am învățat în 2016

Ce am invatat in 2016


Scris de | 8 ian. 2017

Nimic nu ne marchează mai tare ca trecerea vremii, deși rar conștientizăm asta. Tindem, prea adesea, să lăsăm clipele să curgă fără să le apreciem valoarea și însemnătatea. Și astfel, darul cel mai important al vieții – timpul -, ne scapă printre degete, lipsindu-ne de fericirea ce e menit să ne-o ofere. Avem, totuși, segmente ce împart scurgerea lui către trecut: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani…Din toate, însă, parcă doar anii ne mai mișcă – pe celelalte, le lăsăm prea adesea să plece. Doar uneori le simțim graba, când sufletul ne e dispus să reflecteze… În jurul fragilei balanțe dintre ani se crează, mereu, rumoare. Astfel, se încropesc planuri, se întocmesc liste cu provocări, se gândesc noi schimbări. Dar cu ce a fost, cum rămâne? Cu tot șirul de clipe și evenimente, ce e de făcut? Căci nu poți îngropa trecutul așa, fără lecțiile (ne)învățate…Și, nu știu cum e în peisajul altora, dar în al meu o mulțime de aspecte merită adunate și puse la păstrare. De la aventuri de neuitat prin locuri necunoscute la surprize de tot felul sau de la provocări puse pe masa vieții până la eșecuri care să mă arunce în țărână, 2016 nu a rămas deloc dator! Mi-a arătat, în primul rând, cât de dinamică e viața: bune sunt planurile, dar, de cele mai multe ori, inutile. Mi-a adus oameni deosebiți, învățându-mă să mă bucur de ei atât cât îi am – nimic nu durează veșnic și cu atât mai mult relațiile. Mi-a dovedit, a nu știu câta oară, că libertatea e cel mai de preț lux și că singurătatea nu e decât o iluzie de care ne agățăm atunci când vrem să fugim de ceilalți. M-a învățat – greu, căci sunt un elev încăpățânat – că de la mine pleacă totul. Și că la mine se termină. Există, așadar, și egoism pozitiv ce se cere canalizat către a oferi lumii tot ce ai mai bun. Merită să experimentezi, să te autodepășești și să alergi după ce îți dorești, căci nu are cum să iasă decât bine. Și, dacă eșecul apare, îl iei ca atare și îți vezi de drum, care e problema? Mai mult, mi-a arătat că sinceritatea e singurul liant adevărat dintre suflete – cine nu te acceptă așa cum ești, nu te acceptă, de fapt, deloc. Așadar, permite-ți să fii întotdeauna tu, iar onestitatea să îți conducă pașii. Numai cei preocupați de beneficii vor pleca… Dar merită riscul. Căci doar când sari în gol simți că trăiești. Când spui cuvintele care îți macină sufletul. Când îndrăznești să alergi prin bălării. Când îți permiți să visezi departe. Când întorci spatele unei uși...

Citește mai mult...
Am pierdut. Dar am luptat

Am pierdut. Dar am luptat


Scris de | 29 dec. 2016

În singura bătălie cu adevărat importantă, am pierdut. Am luptat intens, dar în zadar. Nici sudoarea, nici sângele, nici durerea provocată nu au putut înclina balanța: capitularea e tot ce îmi rămâne. Nu am vrut să te iubesc. Am luptat cu tot ce sunt și tot ce am să fie altfel. Am scrâșnit din dinți, încercând să uit că te-am cunoscut. Am urlat în văzduhuri ca să pleci de la mine. Am scrijelit pereții inimii cu mesaje a disperare. M-am baricadat în suflet în încercarea de a nu te lăsa să pătrunzi… Tu, însă, erai deja acolo. Și chiar timpul, care ar trebui să te ajute să uiți, pe mine m-a lăsat la greu. Și la greu m-au lăsat toate. Chiar și tu, prin nepăsarea cu care îmi sărezi rănile. Îmi oferi cât să nu plec, dar niciodată suficient să îmi ajungă. Cu cât te descopăr mai mult, cu atât înfrângerea îmi e mai mare. Vreau să nu te vreau, dar nu pot să nu te am. Eu, care niciodată nu m-am rugat de nimeni, am ajuns să te implor să mă părăsești. Apropierea ta îmi este, în același timp, drog și salvare. Reprezinți leacul care mă vindecă de boala ce-mi ești. Ce-aș putea să mai fac? Să mă mulțumesc cu cât primesc, sperând că poate, cândva, o să obțin mai mult? Asta ar însemna nu doar eșec, ci moarte sigură, în chinuri…Să continui să lupt să te uit, că poate astfel renasc din cenușă? Asta știu deja că e-n zadar…Sau să mă zbat să te conving că mă iubești? De-aș știi că există o astfel de cale, aș investi și ce nu am să te obțin… Ți-aș arăta, astfel, ce e iubirea. Cea reală, nu forma ei idealizată pe care o aștepți să te lovească. Căci nu misterul, necunoscutul sau provocarea aduc fericirea. Să ai pe cineva care să îți stea aproape, iată ce contează! Și nu perfecțiunea e importantă, ci dedicarea. Nu cine te face să plângi merită, ci cel care se jertfește să îți șteargă din lacrimi. Iar sentimentele nu trebuie să fie extraordinare ca să fie autentice, ci tocmai din autenticitate și sinceritate izvorăște extraordinarul! Așadar, dragostea care merită nu e despre scânteie, ci despre lemnele care întrețin flacăra. Dar nu, nu regret că am pierdut. Și nu regret nici că am luptat. Căci doar astfel am ajuns să recunosc ceea ce, în străfunduri, știam de mult: te-aș putea iubi enorm, de m-ai...

Citește mai mult...
Sunt scriitor. Tu cine ești?

Sunt scriitor. Tu cine esti?


Scris de | 15 dec. 2016

Deși mi-e greu să recunosc, rândurile următoare sunt despre mine – despre cel care am fost, dar și despre cel care vreau să devin. Mesajul acestora, dincolo de forma pe care or să o primească, e unul singur: sunt un scriitor și ar fi cazul să mă comport ca atare. Totul a început cu un vis, cândva departe în spatele timpului. Și, așa cum capătă contur toate visurile, și al meu la început a rămas nerostit. Era acolo, dar îl negam, pe motiv că nu e drumul ce mi se potrivește. Era ca atunci când știi ce trebuie să faci, dar, pentru că e greu și preferi căldura comodității, te faci că nu ai habar. Pur și simplu, bagi capul în nisip și aștepți să treacă vremea. Dintotdeauna, cuvintele „ce te faci când o să fii mare” mi-au pus capac. De ce trebuie să „mă fac…ceva”? îmi ziceam. Nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de preocupați de metode de a-și vinde timpul, când există atât de multe oportunități în care să îl investești. Dar, pentru că de multe ori libertatea e doar aparentă, am început să explorez opțiunile. Așa se face că, cel puțin de pe buze, am schimbat zeci de meserii. Geolog. Alpinist. Farmacist. Jurnalist. Avocat. Pastor. Inginer. Programator. Profesor. Psiholog. Speaker. Trainer. Călător profesionist (dacă există așa ceva). Antreprenor. Blogger. Graphic designer. Etc. Practic, dilema carierei e simplă: la care din domeniile bine plătite te pricepi și te gândești că ți-ar plăcea să le explorezi? Adică, în traducere liberă: ce se plătește bine și merită să înveți, fără să îți provoace nefericire 100%? Cu o astfel de mentalitate – mai mult indusă de societate decât acceptată conștient – am ales Facultatea de Automatică și Calculatoare. Domeniu bun, salarii mari și recunoaștere profesională din plin. Sclavie de lux, adică. Mi-am zis că mă chinui eu o vreme, dar măcar o să am bani și timp să fac și ce mă împlinește cu adevărat. Mentalitate păguboasă, știu, dar mentalitate ce se regăsește foarte des în jurul nostru. Cum era de așteptat – pentru că nu sunt genul de om care să înghită ceea ce nu îi place – am trântit ușa școlii și m-am apucat de a-mi croi propriul drum. Încotro și în ce fel? N-aveam nici cea mai mică idee – iar asta îmi inducea o frică paralizantă – dar nu conta. Calea mea era în altă parte, iar eu trebuia să o descopăr. Treptat, vechile visuri au început să se șteargă de praf și să îndrăznească să iasă la lumină. Am prins curaj să călătoresc. M-am apucat să învăț design, editare foto și formatare de carte. M-am reîntors la blogul lăsat în...

Citește mai mult...
Secretul fericirii

Secretul fericirii


Scris de | 4 nov. 2016

Nu obosim niciodată să ne comparăm cu ceilalți. Cu cei mai „sus” ca noi, evident. Ne găsim, fără să ne dăm seama, în rolul câinelui din fabulă: dorim egalitate, „dar nu pentru căței”. Dar nu despre egalitate e vorba, ci despre mulțumire. Trăim într-un secol când, la fiecare pas, ni se cere mai mult. Trebuie să facem mai mulți bani. Trebuie să călătorim mai mult. Trebuie să muncim mai mult. Trebuie să promovăm. Trebuie să avem succes. Trebuie…de parcă trebuie să ajungem, cu toții, undeva anume! Viața e o călătorie. Am auzit-o de atâtea ori că nici nu o mai credem. Doar că e o călătorie a cărei destinație nu există. Degeaba vrei să ajungi undeva, dacă dai cu piciorul clipelor prezente. De asta traiul adecvat este despre prezent, nu despre „cândva”. Deși avem de toate, nimic nu ne ajunge. Regulat, schimbăm hainele, telefoanele, mașinile. De ce? Din cauza acelui „trebuie mai mult”. De asta nu avem timp, bani, fericire: pentru că nu știm cum să cheltuim. Când trăiești uitându-te la ceea îți dorești să ai, în loc de la ceea ce ai, ești pierdut. Nu cantitatea contează, ci important e să înveți cât de mult poate însemna puținul. Cândva, resursele erau pentru nevoi. Acum, sunt pentru mofturi. Întotdeauna e loc de mai mult. Dar nu realizăm că milioane ar da orice să fie în locul nostru…Noi, rămânem prostiți de o țoală de la Zara, de o mașină de la Tesla sau de o bicicletă de la Specialized! Alții nu au cât noi, dar sunt fericiți. Ei au înțeles că nu premiul – oricare ar fi acela – contează, ci tu, ca persoană. Căci traiul nu ar trebui să fie despre „a avea”, ci despre „a deveni”. Iar momentele nu se repetă, deci ce e ratat, ratat rămâne. Nu, nu trebuie să ai nici mașină, nici casă la țară, nici smartphone apărut în ultima luna. Nu ai nevoie nici de haine de firmă, nici de mâncăruri sofisticate pe masă. Și, culmea, nu ai nevoie nici măcar de ceea ce ți se mare de maximă însemnătate! Ai nevoie să înveți să trăiești, doar. Cândva știai, dar, odată cu trecerea timpului, ai uitat. Te-au spălat pe creier ceilalți, ca să intri în rând cu ei. Dar poți reînvăța, dacă vrei. Trebuie doar să îți deschizi ochii și să iei atitudine. Trebuie să cauți să faci ceea ce îți aduce împlinire. Nu pentru bani, ci pentru tine. Trebuie să te uiți mai des în oglindă și să fii mulțumită de ceea ce vezi. Trebuie să te uiți în portofel și să apreciezi ceea ce poți cumpăra, nu să tânjești după ceea ce nu....

Citește mai mult...
Pagina 4 din 27«...23456...10...»