reflectii


După o bună perioadă de timp, săptămâna trecută am reajuns în București. Nu mi-a plăcut, dar, dincolo de zgomotul, aglomerația și poluarea obișnuită, m-a frapat ceva: un mesaj scris într-o stație de metrou. Mi-am dat seama că îmi e cunoscut, că l-am mai întâlnit, că l-am mai citit: “Nu te stresa, ești frumoasă!”, spunea textul aruncat neglijent în mijlocul peretului. Oare? nu am putut să nu mă întreb. Am întors capul în stânga, am întors capul în dreapta; m-am uitat înapoi, mi-am ridicat privirea către înainte. Oare? am stăruit în scepticism. Unde e frumusețea? Mai există ea? Am oftat. Nu am descoperit-o atunci, acolo, în șuvoiul de oameni alergând către obsesiile și nevoile personale. Și nici acum, dacă ridic capul din tastatură, nu o descopăr prea des în jurul meu. Fetelor (căci la voi vreau să mă opresc), ați devenit articifiale. False. Lipsite de originalitate și de personalitate. Iar asta este orice, numai frumusețe nu! V-ați transformat, mai mult sau mai puțin conștient, în manechinele și cobaii unei societăți care nu pune preț decât pe banii pe care îi cheltuiți. Credeți că îi pasă cuiva de gingășia sufletelor voastre? Vă amăgiți! Tot ce contează e să vă îmbracați scump, după ultima modă (adică mai mult să vă dezbracați!), să renunțați la principii și să tânjiți după aspecte ca ale modelelor la care vă uitați cu jind prin reviste, pe net și la TV. Iar ele sunt oricum, numai frumoase nu. V-au mințit că trebuie să fiți perfecte. Iar voi ați crezut. Nu trebuie să fiți perfecte, trebuie să fiți autentice. Trebuie să fiți naturale, transparente, simple. Adevăratele valori nu sunt cele ce se văd la suprafață (și pe care se tot pune accent), ci sunt cele după care trebuie să muncești ca să le descoperi. Sunt curios: câte dintre voi s-ar căsători cu un băiat care e interesat doar de fizicul vostru? (Sper că) nu multe… Și, uite așa, din pas în pas și vorbă în vorbă, ajung la adevăratul subiect. De ce puneți atât de mult accent pe superficial? De ce să fiți perfecte? Doar Barbie este, dar nimeni nu vrea o Barbie! Stați ore în șir în oglindă. Aveți atâtea produse că nici nu îmi pot imagina. Nemachiate, nu mai îndrăzniți nici voi să vă priviți, dar alții! Rimel, fond de ten, creion, ruj și altele câte: credeți că vă faceți mai frumoase? Aș râde, dar nu pot: machiate nu sunteți deloc frumoase! Nu sunteți voi. Aveți, poate, gene cu volum ce vă scot ochii în evidență. Aveți, poate, buze de un roșu aprins ce atrag toate privirile. Aveți, poate, sprâncene definite și culoare în obraji. Aveți...

Citește mai mult...
Radiografia unei vieți

Radiografia unei vieti


Scris de | 2 sept. 2016

Oftezi. Nu, viața nu e atât de ușoară precum scrie în cărți. Nu poți, pur și simplu, să schimbi ceea ce nu îți convine. După cum nu poți nici renunți, să începi, sau să o iei de la capăt. Sau să accepți, atunci când altfel nu se poate. La naștere, îți anunți venirea printr-un hohot nestăvilit de plâns. E singura dată când lacrimile sunt de bun augur. În rest, probabil că și la fericire, tot de tristețe plângi. Simți că e prea frumos ca să fie adevărat. Știi, în adânc de suflet, că o să se termine. Trăiești o viață putredă, dar alta nu ai de unde să iei. Dacă ai putea, ai face schimbări majore. Dar nu vrei. Ești sictirit de cercul vicios al societății; trebuie, însă, să supraviețuiești. Nu te-a învățat nimeni zborul, așa că te mulțumești cu noroiul. Cerul…da, ți se pare interesant, dar cine să îl ajungă? Tu ai de învățat, de muncit, de cheltuit, de distrat, de aiurit! Speranțele or fi ele frumoase, dar sunt pentru alții. Nici măcar visele nu îți mai aparțin. Cândva – îți spui – situația o să se schimbe. O să zâmbești…atunci. Din suflet, adică, căci de pe buze ai mai făcut-o. Fără să știi, ai devenit maestru în a schimba măști. Ai ajuns să te minți chiar și pe tine, deși ești neîntrecut în autenticitate. În realitate, nu ești decât o copiei ieftină a celorlalți. Cum ți se dictează, așa joci. Ești prins într-un cerc vicios pe care nici nu-l recunoști, dar să îl părăsești! Iar „spălarea pe creier” ajunge desăvârșită: îți place așa. Nici nu mai contează că timpul nu e al tău. Vine el week-end-ul, vacanța, vara. O să te bucuri atunci, că acum prea ai de alergat! Te agăți, ca un electrocutat de cablul ce-i distruge ființa, de iluzii. Da, la tine o să fie altfel… Totuși, sufletul ți-e putred. Ca și traiul, de altfel....

Citește mai mult...
Castele din boabe de neant

Castele din boabe de neant


Scris de | 1 iun. 2016

Asemeni stropilor de rouă ce se ascund dimineața de razele soarelui, se strecoară către infinit. Ca firele insignifiante de nisip, se pierde printre degetele neglijente ale unui copilaș vesel de noile descoperiri ale naturii. Ca parașutele pufoase de păpădie, zboară pe aripi de vânt, fără să se mai întoarcă vreodată. Cum sosește, așa pleacă. E timpul – prieten și dușman, iluzie palpabilă și realitate neverosimilă. Nu poate fi păstrat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi păcălit. Unii, cu impresii de inteligență superioară, încearcă să-l îmblânzească. Alții, îl ignoră, dându-i prea ușor voie să plece. Cu toții, însă, sunt depășiți: secundele nu se pot nici aduna, nici economisi. Iar în urmă, când prăjiturile se termină și amarul se dă la o parte, nu rămân decât clipele. Clipele de amintire, căci doar ele salvează imortalitatea. Nu avem timp nu pentru că suntem ocupați, ci pentru că suntem ocupați nu avem timp. Dacă am ști cum să folosim ceea ce avem la dispoziție, am avea mai mult. Cu cât ne-am bucura mai tare (și mai rațional!) de vreme, cu atât ne-ar sătura mai tare. Darurile nu rămân decât la cei care le apreciază; cu atât mai mult, istoria nu îi favorizează decât pe cei care știu să beneficieze de ea. Să respiri pierdut într-o pădure verde de primăvară. Să sari în cap de pe stânci în apele cristaline și reci ale mării. Să conduci fără rost, pe drumuri necunoscute, doar ca să te bucuri. Să zâmbești…des. Să asculți și să cânți. Să citești o carte clasică, cu o ceașcă de ceai rece la umbra unui copac bătrân din parc. Să îți îmbrățișezi persoanele dragi și să le spui cât de importante sunt pentru tine. Să respiri. Sau să plângi. Asta înseamnă să trăiești. Dar, sufocat de responsabilități, nevoi și dorințe, nu mai există timp și de trăit. Activitățile ce aduc liniște sufletului și care scriu fericirea sunt, tot mai des, lăsate uitării. Există lucruri mai importante de bifat și alte pseudo-fericiri de urmărit. Nu avem timp nu pentru că minutele sunt scurte, ci pentru că nu știm să colecționăm momentele. Clipele ce merită trăite nu sunt cele îmbrăcate în rutină, ci cele care dezvăluie, pe neștiute, necunoscutul. Fericirea nu se ascunde sub rochiile identice ale zilelor noastre, ci surprinde, clipă de clipă, prin noi și noi dimensiuni. Ori intri în joc, ori rămâi pe dinafară, mirându-te – la final – unde ți s-a dus tinerețea. Căci de alergat se poate alerga, dar numai a sta pe loc aduce liniștea. Și fie că suntem de acord, fie că nu, pentru ceea ce cu adevărat important, avem timp nelimitat. Restul nu sunt decât niște mofturi...

Citește mai mult...
Portretul unui ciudat

Portretul unui ciudat


Scris de | 25 mai 2016

E în lumea lui, aproape de fiecare dată. Cu capul în nori, s-ar putea spune. Ce să-i faci, dacă norii sunt joși, în ultima vreme? Visează mereu departe. Nu are nici chef și nici de gând să se irosească la școală sau job. La ce bun să muncești, dacă ești nefericit? Știe că frumusețea vieții constă în experiențe. Nu are iPhone și nici alt tip de smartphone scump. Nu își cumpără decât lucruri de care are nevoie deși, uneori, investește și în pasiuni. Preferă să umble, să călătorească. Pe munți, pe bicicletă, cu mașina. Mai rar, chiar și prin orașe. Dacă toată viața ar fi o excursie, nici nu ar avea nevoie de altceva. Nu e sofisticat. Îi place să mențină un profil decent, pierdut în mulțime. Fără haine de firmă cu care să iasă în evidență. Dacă îl vezi pe stradă, nu îl bagi în seamă. Nu, nu atrage. Nici în oraș nu prea iese. Decât să dea 15 lei pe un ceai, mai bine suferă de sete. Nu că a nu bea ceai la nu știu ce local vestit ar fi o mare suferință. Sau să meargă la cinema…de ce? E atât de accesibil să vezi orice acasă! Într-un fel, nu acceptă valorile societății. Încă citește, încă se uită la filme bune și îl macină când nu folosește timpul cum trebuie. Încearcă să ajungă la profunzime, iar aparențele le aruncă fără milă la gunoi. Mai bine să nu fii, decât doar să pari. Preferă să facă lucrurile cu cap, dacă se poate. Se bazează mai totdeauna pe eforturi și încercări proprii. Nu, nu e genul care să apeleze la „specialiști” decât în cazuri de forță majoră. Dacă mai toată lumea ar fi ca el, mulți și-ar pierde job-urile. De cumpărat, nu prea cumpără. Cumva, a învățat că banii trebuie să îl slujească pe el și în niciun caz invers. Dacă un lucru nu îi e util, de ce să se lase condus de un moft? A, că își mai face și el „gusturile” din când în când da, dar numai ca excepție. Mașină, casă și altele de genul pe care trebuie să le ai? Le dă cu flit, indiferent! I-ar plăcea o cabană la munte (de preferat pe malul unui lac), micuță și confortabilă. Fără mobile impunătoare, fără vecini gălăgioși și fără televizor de 1 metru și sistem audio să nu te mai înțelegi cu cei dragi. Dar ar merge și o dubiță, dacă e cu satisfacție și dragoste umplută. Căci cu cât ai mai puțin, cu atât ești mai liber. Mai mult, crede în oameni. Le recunoaște valoarea, ca ființe, și le respectă. Dar nu suportă...

Citește mai mult...
Libertate? Think again!

Libertate? Think again!


Scris de | 18 mai 2016

A fi liber = a face ce vrei, când vrei, cum vrei.    Ne naștem liberi, dar murim sclavi. Iar pe drum, între aceste două borne imposibil de evitat, ne oferim iluzia propriei voințe. Nu a existenței ei, ci a exercitării acesteia. Cu atât mai mult, în societatea de astăzi, ești oricum, numai liber nu! Și în niciun caz nu mă refer la genul de libertate care trece peste libertatea celuilalt, ci la cea personală, a individului. Cumva, am ajuns atât de înlănțuiți în propriile globuri de sticlă, încât nici nu ne mai vedem barierele. Ne mințim că ne purtăm viețile în propriile mâini. Dar așa să fie? A fi liber înseamnă să face ce vrei. Și, de preferat, când vrei și cum vrei. Dacă una din aceste condiții nu se respectă, libertatea absolută se transformă într-una limitată. Iar a fi liber cu limite nu înseamnă altceva decât a nu fi liber deloc. Să muncești pentru bani nu se traduce ca fiind libertate. Să vrei să spui NU, dar să nu o faci, la fel. Și orice începe cu „nu pot să nu…” nu arată decât că „ai…”, dar nu se poate. De fapt, se poate. Doar că e nevoie să vrei. Și nu, nu la doritul suav de pe buze mă refer, ci la dorința aceea aprigă ce mistuie sufletul. Până la urmă, nu trebuie să fii liber absolut, ci doar să îți împingi gardurile suficient de departe încât să nu te afecteze. Asta dacă reușești și dacă o așa perspectivă îți e mulțumitoare. Din păcate, pentru cei mai mulți, aceasta este de ajuns. 5 ore pe zi, 2 zile pe săptămână, 30 de zile pe an. Odată învățată lungimea lanțului, chiar și sclavia devine suportabilă. Libertatea, însă, înseamnă altceva. Dar nu ai cum să o înțelegi fără să o experimentezi. În cazul acesta, iarba vecinului pare mai verde, dar gardul parcă e prea înalt ca să merite efortul. Ai vrea, dar nu poți. Și uiți că pentru fiecare „nu pot” de azi, există un „vreau” care a rămas nerostit ieri. Așa că te întorci la pătrățica ta de limitare și voie bună. De ce să îți dorești mult, dacă și așa nu îl poți obține?   P.S: Nimic nu aduce mai multă fericire ca a fi liber. Să știi că ești în controlul propriei vieți, asta face tot efortul. Pentru mine, așa se traduce fericirea: să fiu cât mai puțin dependent, să pot să iau propriile decizii și să mi le asum. Să îmi construiesc o viață plina de „vreau”, nu de „nu pot”. P.P.S: O melodie care nu ar putea să reflecte mai bine mersul...

Citește mai mult...
Pagina 5 din 27«...34567...10...»