Bucharest Half Marathon – din nou pacer si mai vreau! :)

Scris de | 16 Mai 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


semi radu cristi

Foto: Radu Cristi

Deși e abia 9:00 dimineața, soarele arde cu putere peste înghesuiala de alergători din Piața Constituției – nu pot să nu mă să mă gândesc la cum o să fie peste o oră-două, mai ales că urmează și efort în pachet. Ca bonus – pentru că fără contraste nu se poate – vântul își încordează și el mușchii să ne arate de ce e în stare. Cu parașutele noastre în spate, o să fie interesantă cursa de astăzi.

Cu greu, îmi fac loc către jumătatea sectorului C. Urmează startul, dar baloanele de pacer nu mă ajută deloc. Am îmbătrânit, mi-au zis prietenii: în loc să progresez și să fiu pacemaker pentru un timp mai bun, cu fiecare ediție am mai tăiat câte 5 minute. E a treia mea experiență de genul, iar acum sunt în echipa de 1h:50. Nu are nimic, abia mă relaxez și eu pe deplin, îmi zic.

Suntem 3 responsabili cu timpul, dar adrenalina de la start ne facem să ne pierdem constant printre participanți. Încercăm să ajungem la un ritm adecvat cât mai curând, dar zăpăceala existentă ne face să nu prea reușim. Știu că nu e nimic grav, trebuie să treacă doi-trei kilometri ca lumea să se încălzească și ca lucrurile să se așeze.

Dar aceștia trec și oamenii din grup tot comentează cu privire la ritm. Nici între noi nu prea ne sincronizăm, trebuie mereu să ne temperăm sau să accelerăm ca să stăm în grafic. GPS-urile joacă feste simultan, dar brățările cu timpii și cronometrul nu mint, așa că nu mă stresez. Încerc să-i liniștesc pe alergători și să îi provoc să se țină prin preajmă –  avem noi grijă să ajungă când trebuie la finish!

Avem destui oameni în jurul nostru, dar mulți îmi par obosiți și încinși. Pașii se aud neuniform, iar respirațiile parcă sunt prea sacadate. Nu e nici jumătatea cursei, deci nu e de bine. Din păcate, nu avem ce face, trebuie să ne vedem de alergare.

La punctele de hidratare, îmi mențin obiceiul din anii trecuți și mă grăbesc să iau apă și resurse pentru ceilalți. Dar explicațiile îmi sunt în zadar, de fiecare dată cei mai mulți se opresc. Când mă gândesc că am cărat jumătate de banană vreo 7-8 kilometri ca să o mănânc tot eu…îmi vine să plâng! :))

Momentul cheie al cursei – pentru noi, pacerii de 1h50 – a fost, cu siguranță, check-point-ul de la Piața Muncii. Urma kilometrul 10 și veneam după 1.5-2 km mai susținuți, căci eram cu aproape 1 minut în urma ceasului și trebuia să recuperăm. De fapt, s-a dovedit că pancartele de la kilometrii 8 și 9 au fost cumva mutate sau puse la distanțe necorespunzătoare, căci după kilometrul 10 s-a văzut că mersesem destul de precis și că eram cam unde trebuie. Dar să detaliez ce am văzut eu că s-a întâmplat.

Deși grupul nostru devenea tot mai subțire, iar încercările de recrutare nu prea reușeau, încă aveam destui oameni cu noi. Dar după punctul de hidratare, m-am trezit singur pe drum. Nici măcar colegii paceri nu erau în preajmă…Ce se întâmplase? Nu pot decât să intuiesc: foarte mulți au încetinit să ia apă, isotonic sau fructe, deși eu sprintasem înainte să mă încarc cu provizii. Ca să nu mai spun că de aici a provenit banana ce a văzut jumătate de cursă de la mine din mână…

Noi, ca echipă, ne-am regrupat repede. Din păcate, majoritatea nu au mai avut nicio șansă. Și asta chiar dacă au urmat câțiva kilometri de mers mai lejer, mai liber. Îmi pare rău pentru ei, dar chiar nu știu ce ar fi fost de făcut. De așteptat, nu poți aștepta pe nimeni, iar dacă atunci când te oferi să mergi înainte să iei apă/fructe, mergi degeaba, ce să mai poți schimba? Încă mă doare în gât de la cât strigam: „Cine vrea apă să ceară! Nu vă opriți, spuneți-mi mie ce să vă aduc!”…

Restul cursei a trecut și mai repede decât prima parte, iar noi ajungeam tot mai multă lume. Am tot încercat să motivăm alergătorii să vină cu noi, dar încă nu știu dacă am reușit. Ca pacer, ai tendința să te uiți după fețe familiare în jurul tău – cursa asta, însă, am avut foarte mult impresia că am tot alergat printre alții și alții, străini.

După ce a trecut și urcarea de pe Victoriei, totul era ca și terminat. Pentru noi, căci pentru concurenți mai era un pic de scrâșnit din dinți. Cu toții știm, din proprie experiență, cum e să forțezi o perioadă lungă de timp: finalul parcă nu mai vine, iar dorința de a încetini/opri e teribilă! Totuși, cumva, am reușit să îi facem pe câțiva să ne-o ia, ușor, înainte. De la Eroilor, ne-am intensificat și mai mult eforturile, motivându-i pe cei care se simțeau în stare să mai fure câteva secunde.

Abia de la Izvor, însă, am rămas singuri. I-am împins (pe unii aproape la propriu) să sprinteze către finish. Nu de alta, dar ar fi fost păcat să aibă poza de final cu un zid de trei pacemakeri în față și 10 baloane portocalii stricând peisajul, nu?

Pe ultimii 100 de metri, m-am întors și am continuat să strig ca disperatul la concurenți să tragă de ei că mai e puțin. Aproape că treceam linia cu spatele, dar m-am gândit că poate mi se fac și mie poze…Nu că aș fi eu prea fotogenic, dar mi-ar fi părut rău de efortul fotografilor. 😀

Ce a urmat, nici nu prea mai are importanță: sper, doar, că am fost un reper bun pentru oameni și o motivație pe măsură atunci când le-a fost greu. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba când alergi ca pacemaker: sentimentul acela profund că ai fost de ajutor altora să se autodepășească și să se bucure de o cursă deosebită!

 

P.S: Nu pot să nu fac două observații, una de bine și una de rău:

1. Nu pot să înțeleg cum din grupul de câteva sute de oameni (erau sute, nu?) care își așteptau rândul la ștafetă la Arena Națională, doar câțiva îi încurajau și aplaudau pe cei care alergau deja!?! Oameni buni, vouă nu vă place când vă dați duhul pe traseu și spectatorii vă încurajează? Mă îndoiesc că nu…Și, ceea ce e și mai trist, e că aceeași problemă am remarcat-o și la ediția trecută – și nici țipetele și rugămințile adresate lor nu i-a mișcat din tăcerea de mormânt în care erau cufundați!

2. Mi-a plăcut foarte tare cât de bine am fost semnalizați noi, pacemakerii! Felicitări organizatorilor pentru acest aspect, baloanele, tricourile și numerele speciale sunt convins că au ajutat din plin! Bravo și țineți-o tot așa! 🙂

semi pace

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Gratis și bun: Semimaraton Târgoviște, ediția I | Pasind prin viata - […] Tura a doua habar nu am când a trecut, am fost prea ocupat cu motivarea unui puști să se…

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *