Dor sa nu-mi mai fie dor

Scris de | 24 ian. 2017 | Despre: diverse | Fără comentarii


Mi-e dor, uneori, să nu-mi mai fie dor. Vreau să simt, cât mai adesea, că ceea ce am e suficient și că nimic altceva nu îmi trebuie.

Dar nu pot, căci timpul mi-a perindat prin suflet oameni, activități și experiențe care se cer, iarăși, în preajma mea. Și problema nu e cu trecutul, căci toate acele momente reprezintă ancore la care nu aș renunța nicicând – problema e cu prezentul și viitorul, căci primul nu este cum a fost, iar cel de-al doilea nu va fi cum mi-aș dori.

Dorul, recunosc, mă macină. E ca un amestec de frânturi de tablouri ce reprezintă tot ce am avut eu mai fain. Persoane, reușite și aventuri. Libertate și lanțuri. Emoții și sentimente. Uneori frică, alteori speranță. Prea adesea stat pe loc, foarte rar aruncat în necunoscut.

Una peste alta, mi-e dor de mine, cel care am fost. Privesc în oglinda sufletului și nu recunosc aproape nimic din ce e acolo. Intemperiile și praful societății au ros din cel care eram cândva. Visurile, aspirațiile și curajul le-am pierdut pe cale. Inocența și naivitatea s-au dus și ele. Și ah, cum le simt lipsa! Tânjesc să le redobândesc, dar am uitat cărarea ce duce către mine…

Mai mult, am uitat cum e să uit de tine. Dorul de cea care te știu că ești (sau ai putea fi) nu îmi dă pace. Te vreau să îți arăt că minunile există, dar tu continui să rămâi ancorată în realitatea ce se vede. Tânjești după nemurire, fără să realizezi, însă, că drumurile tale nu duc prea departe.

Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. Vreau să nu îmi mai pese. Vreau să șterg cu buretele anii și să îndepărtez amintirile. Dacă se poate, vreau ca atunci când mă gândesc la tine, să nu doară. Mi-ar plăcea să pot să te privesc în ochi și să nu fiu nevoit să îmi cobor privirea. Dacă tot nu pot să te am, măcar să învăț să nu te mai doresc.

Și, dacă tot oftez, să o fac de drag și nu de rău.

Căci, privind la trecut, constat cât îmi lipsește vremea când nu te știam. Avea și viața sens și râsul culoare și muzica melodie. Știu, erau pale și doar acum, în preajma ta, le simt desăvârșite, dar atunci erau depline, iar acum sunt doar frânturi.

Urăsc hazul pe care îl aruncă viața pe umerii necazului: la ce bun să întâlnești oameni speciali, dacă îți rămân inaccesibili? Care e rostul în a gusta din fericire, în afară de a fi hrană nostalgiei și lipsei? Unde e sensul experiențelor frumoase, dacă rămân doar parțiale și de scurtă durată? Și ce anume trebuie să citim printre rânduri și ne scapă?

Pentru că, până la urmă, totul e o poveste ce se scrie în timp real. Variantele sunt multiple, iar necunoscutul pândește la fiecare pas. Multe probleme nu există și unele satisfacții nu sunt decât de fațadă. Evenimentele ne lovesc nu ca să ne doboare, ci ca să ne înalțe, depășindu-le. Iar durerea nu e acolo ca să doară, ci e acolo ca să vindece. Doar unde e dragoste rămâne o cicatrice, căci indiferența rar lasă urme.

Și, atunci când vine vorba de suflete, matematica greșește cel mai tare: rău nu e decât să nu îți pese. De asta, mi-e dor să nu-mi mai fie dor de tine. Vreau, adică, nu să te uit. Vreau, bineînțeles, să te am.

 

Nu știi cum e să călătorești cu bani puțini? Ți-e teamă de necunoscut, deși vrei să descoperi tot ce e frumos în jur? Ai de luptat cu tine și cu ceilalți ca să îți faci curaj? Comandă acum ultima mea carte unde vei descoperi o excursie de 30 de zile cu trenul prin Europa care sigur te va motiva să îți depășești limitele, pe toate planurile! Ai varianta PDF sau tipărită, la alegere! Enjoy!
Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *