Escapada la Veliko

Scris de | 24 Feb 2017 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Nu se întâlnesc des ocaziile când te poți uita la soare, dar dimineața vine cu o astfel de rară oportunitate. Deși e răsărit de ceva vreme, discul marelui astru se lasă văzut abia când e sus pe cer, din cauza ceții și lipsei de transparență a atmosferei. Totul în jur are un aspect dens și lăptos, așa că îl putem admira în voie. Nu e deloc așa cum îl știm, ci pare adormit și lipsit de puterea-i caracteristică. Mai mult, se vede nevoit să lupte cu un nor ce încearcă să îi păteze și mai mult reputația – se anunță o zi grea pentru el.

Scurta scenă o zărim din mașină, pierduți prin nemărginitul dealurilor bulgare fiind, în drum spre Veliko. Câmpurile sunt când albe de zăpadă, când negru-reavăn, acolo unde primăvara și-a intrat mai repede în drepturi.

Nu știm multe despre acest oraș din nordul Bulgariei, decât că e considerat unul din cele mai frumoase din țară și că merită vizitat. Planurile le-am făcut ad-hoc, fără multă documentație și fără să avem așteptări: un city-break de o zi în fosta capitală a Țaratului vlaho-bulgar și cam atât. Importantă era – ca întotdeauna, de altfel – călătoria și nu atât destinația. Conta să ne bucurăm de un timp frumos între prieteni și de o scurtă perioadă de deconectare de la obișnuitul și problemele cotidiene.

Orașul se prezintă, în realitate, destul de diferit de ceea ce poți să descoperi în fotografii. Situat la nici 200 de km de București, acesta e perfect pentru o escapadă fugitivă atunci când vrei să schimbi decorul și ești în pană de idei. Totuși, un lucru e bine de știut: deși e frumos, tot într-o țară rămasă în urmă mult cu dezvoltarea se găsește. Deși amplasarea de care se bucură e incredibilă – pe malul râului Iantra, aruncat pe mai multe dealuri în jur – faptul că nivelul de trai nu este foarte ridicat se vede la fiecare pas. De la multele clădiri ajunse ruine (sau foarte dărăpănate) până la atmosfera comunistă apăsătoare, totul îți amintește că, în lipsa civilizației, frumusețea nu e deplină. Cumva, când vine vorba de orașe, lucrurile sunt invers proporționale față de peisajele naturale: dacă în cele din urmă omul e bine să nu intervină ca să nu le știrbească nimic din autenticitate, în primul caz omul e cel care trebuie să construiască, să întrețină și să se îngrijească de toate.

De vizitat, noi îl vizităm destul de la întâmplare. Mai întâi, ne ia destul până găsim un loc de parcare – străzile sunt înguste tare cu „oprirea interzisă” peste tot, iar parcările amenajate lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ne aruncăm entuziasmați către ceea ce pare „centrul vechi”, deși nu avem nicio certitudine.

Ajungem la Monumentul Asăneștilor, iar de acolo continuăm printr-un parc frumos amenajat, către un vârf de deal. Urmează Cetatea Tsarevets, dar, pentru că nu putem plăti biletele de intrare cu card-ul, mai dăm o tură prin centru, căutând o casă de schimb. Din păcate, perioada nu e chiar cea mai potrivită, căci zăpada abia se topește, lăsând în urmă destul de multă mizerie. Străzile – vechi și pietruite – sunt acoperite de bălți cu apă murdară, iar în peisaj parcă predomină gri-ul. Așadar, de preferat e să îl vizitezi când e verde și uscat afară, pentru o experiență cât mai faină.

Ruinele sunt multe și destul de bine conservate, în vârf tronând o biserică ce se prezintă destul de înfricoșătoare la interior. Frumoasă, nu zic nu, dar cu picturi ce nu prea aduc a sfințenie, însă. Restul plimbării îl facem sub o ploaie măruntă, dar e în regulă, afară încă e cald și plăcut. Totuși, nu putem zăbovi la nesfârșit, căci curând se face frig și stropii se întețesc. Profităm de situație să mâncăm o pizza – prețurile sunt cam pentru toate buzunarele – și, după ce mai dăm o tură rapidă după suveniruri, pornim către casă.

Citisem pe internet despre satul Arbanassi, o așezare aruncată pe vârful unui deal din apropierea orașului, un loc unde istoria e la ea acasă și de unde valea se vede într-un mare fel. Așa că, înainte de a goni către București, ne abatem cale de 4 km să vedem dacă realitatea este sau nu astfel. Din păcate (dar după cum era de așteptat), ploaia nu ne lasă să vedem nimic în jur, căci toată valea e lipsită de vizibilitate. Mai mult, nici pe jos nu ne vine să ne mai plimbăm, așa că, după ce o luăm la nimereală cu mașina pe străzi, facem cale întoarsă și gata. Măcar să rămânem cu datorii ca să avem scuză în viitor să mai venim…

Pe seară, ajungem în București, fiind suficient de obosiți cât să nu avem prea multă bună dispoziție – am mers pe jos mai bine de 20 km -, dar entuziasmați în urma unei zile bine trăite. Simțind că e nevoie de mai multe astfel de evadări, ne împărțim fiecare către casele noastre. Eu – recunosc – mă adâncesc în gânduri. Le păstrez, însă, doar pentru mine. Pentru restul: dați o fugă la Veliko când aveți timp, dincolo de minusurile sale, o să vă placă tare!

DSC_0566-1

DSC_0619-11

DSC_0615-10

DSC_0608-9

DSC_0595-8

DSC_0581-5

DSC_0579-4

DSC_0577-3

DSC_0575-2

DSC_0657-15

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *