Gratis si bun: Semimaraton Targoviste, editia I

Scris de | 30 Mai 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii


semi targoviste eu

Ies în goană de la metrou dar, în încercarea mea de a-mi reaminti unde e Autogara Basarab, apuc pe ieșirea greșită și mă descopăr exact acolo unde nu ar trebui să fiu. Microbuzul ar fi urmat să plece abia peste 20 de minute, dar fetele au găsit un altul care pleacă atunci, la 7:00, și mă zoresc să îl prind și eu. Îmi spun să alerg, că „abia îmi fac încălzirea pentru alergare”…

Încălzirea pentru alergarea din cadrul primei ediție a Semimaratonului Târgoviște, adică. E vorba de o premieră pentru fosta Cetate de Scaun, căci niciodată până acum nu a mai avut loc un astfel de eveniment în oraș. Și, deși alergătorii au avut o mulțime de variante pentru a-și petrece acest week-end (Maraton Montan în Apuseni, Maraton Internațional de șosea la Brașov), cele 400 de locuri de la Târgoviște s-au dat ca pâinea caldă. Nu știu în ce măsură a contribuit faptul că taxa de înscriere a fost inexistentă, cert e că amatori de mișcare s-au găsit mai mulți decât suficienți.

Cu pulsul deja peste nivelul de încălzire ajung la microbuz exact când acesta părăsea autogara, deci cum nu se poate mai bine: nici să aștept, nici să fiu așteptat. Schimbăm 2-3 vorbe între noi și ne așezăm confortabil pentru drumul de o oră și jumătate ce ne stă în față.

Încerc să dorm, căci sunt mult prea obosit – statul până la ora 1:00 la finala Champions League își spune cuvântul. Mai mult, stomacul mă doare teribil și am o stare generală de rău și greață. Nu pot să mănânc mare lucru, deci în cursă nu o să mă bazez decât pe o sticlă de jumătate de litru de apă și miere.

Soarele de afară arde deja cu putere. Știu că o să fierbem în suc propriu și că o să fie teribilă căldura. Ca să ne învețe cu greul, șoferul nu găsește butonul de la aer condiționat. Deh, mai face și el economie, cei 15 ron/persoană nu includ și răcoarea artificială, se pare. De cald, nu închid ochii nici măcar 5 minute. Nici nu a început bine că ziua de 29 mai 2016 se și anunță interesantă.

La 8:30 ajungem să ne bucurăm și de prima gură de aer dâmbovițean. Nu e el aer de munte sau de „țară”, dar nici saturat cu noxe ca cel din București nu este. Zona de start e înțesată de lume, alergători, organizatori și spectatori deopotrivă. Atmosfera e liniștită – prea liniștită din punctul meu de vedere – nu se aude deloc muzică din boxe. Nu că m-aș da eu în vânt după ritmuri sau note, dar puțină gălăgie nu are cum să strice niciodată înainte de un concurs.

Ne luăm kit-urile – numerele de concurs cu cip, adică – și începem încălzirea. Mai schimbăm vorbe între prieteni, mai salutăm cunoscuții și, uite așa, vine și ora plecării.

Traseul e dat de o buclă de puțin peste 5 kilometri, ce va fi parcursă o dată, de două sau de patru ori, în funcție de proba alergătorului. Nu sunt date indicații chiar clare cu privire la traseu, dar sper să nu ne rătăcim. Voluntari par mai mulți decât suficienți, deci ar trebui să fie bine.

Pornim din Piața Tricolorului și ne îndreptăm într-o goană teribilă către Parcul Chindia. Îmi dau seama repede că trebuie să renunț la planurile mele de primii 10, personal best sau podium, căci grupul fruntaș nu stă pe gânduri și accelerează încă de la debut. Căldura mă omoară, iar lipsa de energie o resimt acut. Reușesc, însă, să mă calmez și, înainte de a ocoli lacul din parc și a reintra pe străzile închise ale orașului, lucrurile încep să devină mai bune. Am cochetat eu puțin la început cu gândul unei opriri premature, dar am zis că e păcat să îmi trec în cont un DNF de care nu e neapărată nevoie.

Prima tură e de recunoaștere, dar este și cea mai rapidă. Se vede că mi-am greșit cursa: dacă alegeam 5 km, aveam șanse de podium și cupă la final. Căci acestea au fost premiile: 90+ de cupe pentru câștigători, plus câte o tombolă pentru fiecare cursă, la un total de aproximativ 400 de participanți – deci a fost destul de greu ca oamenii să se întoarcă acasă cu mână goală. Totuși, eu mi-am continuat tradiția nenorocului și da, exceptând medalia de finisher, m-am întors la București exact cum am plecat.

Tura a doua habar nu am când a trecut, am fost prea ocupat cu motivarea unui puști să se depășească pe ultimii kilometri ai cursei de 10 și să urce pe locul doi la categorie. În zona de întoarcere, însă, îmi aud numele și apelative gen „hai, pacemaker, haide!”. Era Adrian Mila (Conu’ Mila, după cum îl știe lumea) care își terminase cei 5 kilometri și care acum făcea poze și încuraja inconștienții ca mine de pe traseu. (Ehe, se pare că postările mele cu jurnalele de la Semi-urile din București unde am avut plăcerea să alerg în echipa de Pacemakeri au ajuns la câțiva oameni).

În tura a treia inevitabilul nu mai putea fi ocolit: nu aveam starea fizică să scot un timp ieșit din comun, așa că am început să ridic mai mult capul din pământ. Părculețul din oraș e chiar drăguț, a fost foarte fain că organizatorii au ales un astfel de traseu – să treci pe lângă Turnul Chindiei și ruinele cetății nu e chiar de neglijat. Doar căldura încurca tot mai rău, în continuare. Dar mai aveam puțin, iar să ajung la final nu era decât o chestiune de timp. Tura a patra s-a tocat și ea, ușor, ușor, (dar mult mai greu decât celelalte) și iată-mă sub poartă și cu medalia de gât. Îmi este extrem de rău – am accelarat un pic pe ultimii kilometri – dar rezist pe verticală. Îmi fac loc către înghesuiala de la apă și, după ce îmi revin, merg după fete ca să alergăm împreună finalul cursei lor. Daniela e la primul ei semimaraton așa că e o plăcere să trec linia de finish, de data asta cu și pentru ea.

Sub razele necruțătoare, oamenii se adună la finish. Nu toți au suficientă condiție fizică ca să termine sub 2 ore, dar nu cred că sunt alții mai de apreciat decât cei care stau pe traseu cât e timpul limită de lung. Adică una e să alergi timp de 1h30-1h45, iar cu totul altceva să îți ia dublu!

Premierile au mers cursiv, cum se termina proba cum începeau să se ofere cupele și aplauzele. Tombola a avut suficiente premii și ea, așa încât cam toată lumea a plecat mulțumită. Nu neapărat cu o atenție, dar măcar cu o alergare frumoasă și decent organizată – un concurs care oferă speranța că se poate, chiar și fără bani de la participanți și fără experiență într-un astfel de domeniu.

Noi, după nelipsitele poze, ne-am tras sufletul în Centrul Vechi și apoi am pornit-o înapoi spre actuala capitală. Ne încheiasem socotelile cu trecutul, cel puțin deocamdată!

semi targoviste last

„Trupa”, sub arșită, cu poarta dezumflată în spate

Două-trei vorbe despre organizare:

  1. Ar fi mers o mică taxă de participare, ca oamenii să fie responsabili și să le pese de locul pe care l-au ocupat. Mai mult, confirmările ar fi trebuit să vină mai devreme pe mail, iar publicitatea pentru eveniment ar fi mers să fie mai hotărâtă.
  2. Doar două toalete? Oameni buni, înainte de alergare toți vor la baie, deci la anul să știți cum stă treaba!
  3. Punctele de hidratare au fost prea apropiate: cel din parc trebuia mutat mai la jumătatea buclei.
  4. La final, merita amenajat un loc cu apă pentru participanți. Înțeleg preocuparea pentru sănătate, dar isotonic ar fi meritat oferit, chiar dacă nu la discreție.
  5. Trebuia să instruiți voluntarii să susțină alergătorii mai mult – oricum, nu e bai, a fost o noutate pentru toți, sigur la edițiile viitoare veselia o să fie mai mare.
  6. Traseul mi s-a părut inspirat, ne-a plimbat prin parc și prin centru, iar faptul că traficul a fost oprit în totalitate constituie un mare plus.
  7. Ați avut mulți voluntari, care mai de care dornici să ajute și să se implice. De la copii de 10-12 ani la bătrânei de 70, oamenii s-au mobilizat extraordinar.
  8. Prezența fotografilor: am văzut o mulțime pe traseu, acum rămâne să ne spuneți de unde luăm pozele.

 

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

2 Comentarii

  1. Mai erau 2 toalete in parc, dar foarte mizere. Daca nu faceam pe mine, nu ma riscam sa intru. Cred ca ne-am intersectat la un moment dat, vorba vine, ca toti treceau pe langa mine (una mai grasuta care nu mai avea energie sa alerge dar nici nu se oprea din mers rapid).

    Post a Reply
    • Cred ca cele din parc erau ale primariei, nu ale organiatorilor. Felicitari pentru determinare si pentru ca ai terminat! 🙂

      Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *