In cautarea Doamnei Toamna

Scris de | 31 Oct 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


dsc_0540-1

Fantastică e broderia pe care o țese, în jurul ei, Toamna…Cumva, parcă adună toată minunăția culorilor și, din egoismul cu care le strânge, izvorăște tocmai frumosul acesta nelumesc ce pare că nu se mai sfârșește.

Nu puține sunt tonurile care încânta privirea și ființa…Ca să te bucuri de ele, însă, ai nevoie de efort: îți trebuie o locație neîntrecută în contraste, un ochi atent să observe și o inimă dispusă să primească. Toamna, locurile acelea trecute cu vederea tot timpul anului capătă putere.

Anul acesta, însă, Doamna Toamnă a fost în rând cu toate reprezentantele sexului frumos: capricioasă. Plină te toane și de mofturi, s-a arătat de neînduplecat. Rar, ca o urmă de bunăvoință, a cernut și vreme mai bună, dar regretând, parcă.

Șansele nu trebuiesc niciodată irosite, așa că nu aveam cum să ratez unul din momentele de gentilețe al Doamnei, la sfârșit de Octombrie. Se anunța unul din acele week-end-uri în care soarele avea să spargă barierele cerului, desăvârșind tabloul mirific al naturii.

Mi-am bătut capul zile în șir căutând un traseu pe care să mă dau duminică. Caracteristicile, deloc puține, trebuiau să fie respectate: să fie pentru MTB – însă nu extrem de înnoroiat -, să aibă urcări și coborâri faine, să nu fie departe de casă și, cel mai important, să se anunțe plin de pădure colorată în nuanțe de foc. Totuși, din cauza ploilor care au tot fost prezente în ultimele săptămâni, nu am reușit să încropesc ceva satisfăcător decât abia Sâmbătă seara. Și nici măcar nu eram sigur că o să iasă…Dar, cum a aștepta siguranța înseamnă a nu începe niciodată, am pornit la drum.

Dimineața de Duminică mă prinde entuziasmat și odihnit, schimbarea orei având și ea aportul ei. Totuși, exact când să ies din casă, constat că plouă cu hotărâre, deși prognoza anunța soare toată ziua. Poate e doar un test menit să scoată determinarea din noi la iveală – îmi spun -, așa că urcăm în șa și îi dăm la vale.

Primii kilometri sunt de asfalt în fals plat, iar la orizont se vede albastrul senin al cerului, așa că motivația atinge cote maxime. Din fericire, ploaia e mai mult o amenințare decât un pericol real, iar soarele din depărtăre chiar ne așteaptă cu razele lui dulci. Curând, iată-ne cu jumătate din haine în rucsaci, flancați de un curcubeu cât un neant, urcând pe valea râului Bălăneasa spre Bozioru și Brăești. Cu alte cuvinte, azi o facem prin așa-numită Țară a Luanei, un tărâm de basm din Subcarpații de Curbură, încărcat cu istorie, legende și tradiție.

După un drum cu relief vălurit și cu asfalt impecabil, ajungem să dăm și de noroiul de care ne-am tot temut. Din fericire, grav rău de tot nu devine decât în ultimii kilometri de urcare, când ne simțim solicitați mult peste 100%. Panta e criminală – Garmin-ul nu îmi arată decât numere din două cifre – iar solul moale preia o bună parte din cuplul de forță. Totuși, continuând fără oprire, înaintăm.

Vântul se întețește și el, iar pe vârf ne dă cu spic de zăpadă. Ne simțim biciuiți, dar simțim că trăim. Curăț cauciucurile de clisa cumulată și, după ce fac câteva poze cu pastelul pădurii, continuăm către coborâre. Peisajul e rupt dintr-o altă lume: soarele își dispută bolta cu întunecații nori, ieșind învingător în majoritatea cazurilor. Sub razele sale, pădurea parcă prinde viață: culorile încep să aducă a pictură dintr-un pictor clasic, nu a realitate imortalizată pe retină. Relieful completează, deplin, mirajul: albastrul cerului contrastează puternic cu vârfurile dealurilor înșirate către orizont.

N-aș mai pleca. Totuși, o fac…

Mai întâi, drumul ne poartă pe curbă de nivel printre copaci ale căror frunze zici că sunt rupte din soare. Mai apoi, ne aruncă pe niște serpentine pline de bălți cu apă murdară, denivelări și pietre. Totuși, ne comportăm de parcă suntem pe covorul roșu de la Hollywood: drumul e mărginit de o infinitate de frunze tomnatice  și scuturate de vijelie ce ne poartă, ca pe un culoar, către vale.

Coborârea nu e deloc tehnică, iar marele regret e că nu îi putem da mai tare – pietrele și frunzele ude constituie un risc deloc de neglijat. Ne oprim des, atât de frig, cât și să ne dezmorțim brațele și degetele de la atât strâns de ghidon.

Pe nesimțite, pierdem altitudine, iar ninsoarea se transform în lapoviță, iar lapovița în ploaie. Sufletele noastre, însă, parcă plutesc: a trecut ceva timp de la ultima tură atât de plină de substanță, frumos și necunoscut.

În Gura Teghii virăm spre Nehoiu și, după ce mâncăm ultimele resturi de mâncare, continuăm cât de tare putem către casă. Vântul ne poartă – de data asta – pe suflarea lui puternică, așa încât nici nu simțim efortul în pedale. Nu ne mai oprim decât din când în când, pentru vreo poză în vreun loc apretat de toamnă…

Odată cu întunericul, ne facem intrarea în localitate. Liniștea serii ne marchează, vântul ne șuieră prin haine, iar oboseala își cere drepturile. Nici urmă de regret, însă, căci fiecare clipă a meritat. Până la urmă așa ar trebui să fie viața: nu o înșiruire de zile similare, ci o înlănțuire de momente unice, care să îți umple ființa de trăiri care mai de care mai speciale.

Până la urmă, așa ar trebui să fie viața: ca o Toamnă sidefată cu mii de culori, indiferent de intemperiile care ar putea lovi.

 

Pozele sunt pe Facebook, aici.

Track-ul GPS: https://www.strava.com/activities/760729173.

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *