[Jurnal de cicloturist 2016] 2758 de metri. Cucerind Stelvio (Ziua 19)

Scris de | 28 Sep 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Când vine vorba de zilele dificile, ai două posibile variante de abordare: fie tragi de tine la fiecare pas, nevenindu-ți nici să ieși din cort, nici nimic, fie stai ca pe jar și abia aștepți să dai piept cu greul ca să îl înfrunți. E adevărat, de obicei alegem prima variantă, dar astăzi clocotim de entuziasm și de nerăbdare. Nu de alta, dar uriașul – Pasul Stelvio, 2757m – ne așteaptă!

Totuși, mai întâi avem de urcat serpentinele rămase de cu seara către Pasul Reșia. Kilometri nu sunt mulți – în jur de 6 – dar suntem neîncălziți și somnoroși, așa că pedalele nu se învârt chiar repede. Mai mult, e chiar răcoroasă vremea, iar soarele se arată cu greu printre coroanele copacilor ce străjuiesc șoseaua.

În Italia sosim abia după ce trecem iarăși prin Austria, iar pasul e mai mult o convenție: e așezat pe vârful unei coline ce desparte două văi montane superbe. Coborârea e lină, paralelă cu lacul de acumulare Reșia, iar micile localități ce le străbatem sunt mai mult decât superbe! Constat, fără să vreau, că și pe aici m-aș muta…

Serpentinele sosesc și ele, așa că tocăm altitudinea mult mai repede decât ne-am dori. Când știi că urmează să urci Stelvio, vrei să fii cât mai sus, nu cât mai jos!

Imediat ce ieșim din Ponte Stelvio, ne oprim să alimentăm. Ne așteaptă aproximativ 26 de kilometri de cățărare!

Drumul e plin: mașini, motociclete și biciclete se „bat” să profite de renumele și frumusețea zonei.

La început e ușor – mergem pe firul unei ape, iar înclinația nu depășește 2-3%. Nu după mult timp, însă, ne lovim de primele curbe la 180 de grade, iar odată cu ele îmi scapă și o exclamație din piept:

– 48!

Evelin e departe în față, dar imediat ce îl ajung îi repet „revelația”:

– Sunt 48 de serpentine până sus!

– Câte? reușește să își facă curaj să întrebe.

Și revine:

– Nu are nimic, doar de asta am venit! Stelvio, păzea!

Și se aruncă în șaua bicicletei și începe să învârtă la pedale.

Niciodată, când am plecat în astfel de călătorii, nu m-am documentat cum trebuie de acasă. Îmi place să păstrez necunoscutul, să nu știu prea multe date și informații. Simt că, făcând astfel, mă bucur mai deplin de locurile pe care le vizitez. Parcă nu ar mai avea niciun farmec să ajung undeva și să știu deja totul!

Așa că nici de Stelvio nu știm mare lucru: decât că e al doilea pas din Europa (Iseran-ul – numărul 1 – l-am urcat anul trecut), că e foarte lung și dificil și că din vârf oferă o priveliște năucitoare asupra drumului. Restul așteptăm să descoperim…

Uneori, însă, oamenii nu realizează la ce se înhamă. Fără să vrem, ne surprindem în aceeași situație: ne așteptam să fie greu, dar parcă nici chiar așa!

De fapt doar mie îmi e greu, căci Evelin parcă zboară. Urcăm fiecare în propriul ritm, dar se oprește la fiecare câteva minute și mă așteaptă. Dacă ar fi singur, s-ar lua după toți cicliștii pe cursiere ce ne depășesc – așa, însă, are timp de relaxare și odihnă.

Din Pratonuovo începe, cu adevărat, distracția. Curbele se succed agresiv unele în spinarea altora, drumul se îngustează, iar motoarele încep să se încingă. Ale mașinilor și motocicletelor, evident, căci al meu parcă se îneacă la fiecare pas!

Totuși, încet și sigur, timpul trece și kilometri se duc. E plăcut tare sentimentul: să te vezi departe, deși abia te-ai mișcat. De asta e important în viață să nu te oprești, căci e singura soluție să ajungi unde îți dorești. Și nu, nu contează atât de mult cât de repede te miști, contează doar să continui!

Ieșirea din pădure mă prinde cu limba printre spițe, dar cu moralul la cer – serpentinele se văd cum se continuă, cu îngâmfare parcă, către infinit. De unde mă aflu, pot zări hotelul din pas, dar e atât de departe că și în zbor și tot greu l-aș atinge! În schimb, peisajul face toți banii: vârfuri stâncoase ne păzesc liniștea, iar zăpezile veșnice parcă ne cheamă spre ele…

Urcarea, însă, devine brutală. Oboseala s-a adunat, iar panta nu are de gând să se domolească. Opresc tot mai des, beau tot mai mult apă și foamea parcă începe să roadă. Însă abia ultimii trei kilometri mă omoară cu adevărat: nici gândurile nu mi le mai aud de greul răsuflării! Evelin nu are de gând să mă mai aștepte până în vârf, așa că sunt pe cont propriu. Ca în orice luptă importantă în viață, adică.

Pasul e aglomerat, plin de lume de toate culorile și naționalitățile. Cumva, parcă diferențele se estompează: nu contează vehiculul, toți sunt mândri de reușită. Totuși, parcă nimic nu poate egala satisfacția ce ne umple ființele – suntem la 2757 m, pe bicicletele noastre încărcate cu bagaje, după mai bine de 25 km de urcare! Ce poate fi mai frumos ca a-ți vedea eforturile răsplătite?

Ne îmbrăcăm, facem poze fără număr și apoi ne dăm drumul la vale. Pe partea aceasta de munte, drumul e vizibil mai liber, dar și mai lat. Peisajul rămâne, oricum, în strânsă competiție cu cel de pe urcare.

În Bormio, orășelul de la capătul celălalt, ajungem la început de după-amiază. Căutăm disperați un magazin să ne aprovizionăm, dar abia dacă găsim un mic supermarket – ar putea rivaliza cu magazinașele sătești de pe la noi, atât la lipsa de produse, cât și la prețurile exagerate. Cumpărăm ce se poate – cât să supraviețuim pe mai departe – și mergem într-o benzinărie să mâncăm și să încărcăm Garmin-ul.

Stând, oboseala ne toropește. Dacă am putea, nu am mai înainta niciun pas.

Abia târându-ne, cu viteze atât de încete că că ar fi invidios și Stelvio, lăsăm casele în urmă. Ne îndreptăm spre Pasul Gavia, testul pe care trebuie să îl trecem ziua ce urmează. Nu îi știm altitudinea – sperăm la maxim 2200 m -, dar nici nu ne interesează, căci ochii caută de zor un loc de campare.

Îl găsim mai repede decât ne-am fi așteptat, în spatele unui parapet ce protejează drumul de căderile de pietre. Nu e chiar cel mai sigur loc de petrecut noaptea, dar vremea e bună și riscurile sunt minime. Încercând să nu atragem atenția, mergem (pe rând) să ne spălăm într-un torent rece de munte. Între timp, ni se prăbușesc și speranțele cu privire la pas: Gavia are 2652 m altitudine!

Totuși, ajunge zilei atât necazul cât și reușita ei: ne bucurăm de Stelvio și uităm de Gavia. Ca să reușești (în viață) trebuie să ataci lucrurile pas cu pas…

 

Datele zilei: 100 km, Martina(CH) – Bormio(IT).

Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3794067-ziua-19-martina-ch-bormio-it/.

Spre Pasul Resia, dinspre Elvetia

Spre Pasul Resia, dinspre Elvetia

Vale inalta dinainte de pas

Vale inalta dinainte de pas

Lacul Resia

Lacul Resia

De cealalta parte a pasului

De cealalta parte a pasului

Spre Stelvio - muntii ne asteapta

Spre Stelvio – muntii ne asteapta

Nebunii :D

Nebunii 😀

Chemarea muntilor, pe Stelvio

Chemarea muntilor, pe Stelvio

Asa se vede de jos...

Asa se vede de jos…

...iar asa de sus

…iar asa de sus

2758 m. Punct.

2758 m. Punct.

De cealalta parte

De cealalta parte

Coborarea de pe Stelvio, spre Bormio

Coborarea de pe Stelvio, spre Bormio

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *