[Jurnal de cicloturist 2016] Cand orizontul nu-ti apartine (Ziua 30)

Scris de | 15 Noi 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Deși ne-am propus de cu seara să rupem gura târgului, de trezit tot târziu ne trezim. De plecat…nu mai zic! Eu și Evelin avem – nici nu se putea altfel – priorități total diferite: el preferă plecatul cât mai nematinal și pedalatul până în noapte, pe când mie îmi place exact invers. Mai mult, el e pentru alergat cât cuprinde, pe când eu sunt pentru un mers mai domol, mai respirabil. Așa că, vrem-nu vrem, trebuie să ne împăcăm cumva.

Ținta, pentru ziua în curs, e să trecem de Belgrad. Speram noi să avem până în 150 km de parcurs, dar un indicator rătăcit în ultimul oraș al Bosniei ne anunță cruda realitate: 175 km. Goliți de tot entuziasmul, parcă nici nu ne mai vine să tragem, ținând cont că obiectivul pare atât de imposibil de atins! Nu că ar fi fost kilometrii chiar mulți, dar vrem neapărat să și vizităm puțin orașul, iar asta ia ceva timp. În plus, nici mâncare nu mai avem suficientă, deci trebuie să ținem cont și de o oprire la un supermarket…

Până la graniță abia dacă apucăm să ne încălzim bine mușchii, dar stomacurile deja ne cer resurse. De nevoie, primul lucru pe care îl facem în Serbia este, așadar, să mâncăm. Nu e nici dimineață, dar nu e nici prânz, așa că habar n-am la ce masă să încadrez gustarea aceasta negândită…Totuși, nu zăbovim mult, iar rezultatele chiar se văd: de acum putem menține viteza de 30 km/h fără foarte mult efort, deși soarele arde cu putere, încingându-ne la maximum.

Cu drumurile avem iarăși probleme, căci contextul e de așa natură încât e super ușor să greșești. Liniile sunt drepte și interminabile, iar localitățile sunt rare și fără pic de indicatoare – ne simțim ca într-un „no man’s land” de unde scapă doar cine e mai priceput.

Într-un final, ca după o eternitate, găsim traseul potrivit, deși tot trebuie să pornesc Garmin-ul din când în când. Traseul, pe ruta Sremska Mitrovica-Ruma-Stara Pazova, ne poartă mult mai prin nord decât ne-am dori, dar chiar nu avem altă opțiune la îndemână, autostrada încurcând grav treburile. Faptul că am găsit varianta cea bună, însă, ne face să nu ne mai stresăm și să ne putem axa 100% pe învârtitul pedalelor. Rezultatele se văd și ele, cu ochiul liber, căci kilometrii se toacă incredibil sub privirile acelorași câmpuri nesfârșite, cultivate sau nu, dar parcă înghețate toate către orizont…

De nicăieri și pe neobservate, o ploaie caldă se pornește pe fugă, răcorindu-ne nu doar corpurile încordate, ci și sufletele nerăbdătoare. Mare binecuvântare poate să fie un duș din acesta natural când afară e caniculă! Mai mult, parcă și natura se înviorează puțin, iar mirosul de praf umed îmi răscolește, cu totul, ființa. Realizez că, exceptând vreo situație total neprevăzută, nimic nu o să ne oprească să nu atingem capitala – atingerea cerului ne dă, fără să ne dăm seama, puterea să continuăm orice ar fi.

În Belgrad ne facem intrarea în stil mare, cu capetele sus și zâmbete largi pe chipuri. Alegem să nu mergem pe pista de lângă Dunăre, căci, rămânând pe stradă, avem posibilitatea să luăm mai bine pulsul metropolei…

Prima impresie e una super bună, nu ne-am fi așteptat niciodată că vecinii noștri să aibă o asemenea capitală! Bine, îi ajută și natura, oferindu-le un relief contrastant și două mari râuri în jurul cărora să își înșire cartierele și localitățile mărginașe. Totuși, sârbii chiar au profitat, căci peste tot se observă eforturi conștiente de a conserva și de a îmbina noul cu trecutul. Descoperim, însă, și ceva ce nu ne place: piste de biciclete nu foarte bine gândite, multe din ele pe trotuare, printre mulțimile de turiști – se pare că peste tot legile sunt realizate de oameni care au zero tangență cu realitatea din teren!

Pentru că e târziu, ne grăbim să ajungem în centru ca să putem spune și noi că am vizitat orașul. Totuși, oboseala ne apasă și, dintr-un nimic, eu și Evelin ne luăm la o ceartă cruntă. Motivul e aproape inexistent, dar reacțiile noastre sunt epice – nu ne-am certat, însumat, în ultimele două excursii cum o facem acum, pe străzile Belgradului! De necrezut, adevărat, dar extrem de trist, însă. Din fericire, trecem peste la fel de repede cum am început. Realizăm, probabil, stupiditatea scenei!

În Centrul Vechi nu e rost să răzbatem, mulțimi de oameni se perindă gălăgioase în toate direcțiile. Îndrăznim o încercare, dar, după numai câteva zeci de metri, suntem nevoiți să ne întoarcem. Restaurantele și terasele au, fără niciun dubiu, prioritate.

Ne consolăm cu ruinele cetății, în schimb. Așezată pe dealul ce străjuiește atât Dunărea cât și Sava, Kelemegdan-ul e una din fortărețele foarte bine conservate. Construită încă din anul 535 de către Iustinian I, cetatea constituie un reper important atât în istoria cât și în geografia Belgradului. Și, dacă te uiți în jur puțin, nici nu e greu să înțelegi de ce stau astfel lucrurile.

Rămășițele reprezintă un nucleu în mijlocul unui parc important, dar îmbinarea dintre cele două e atât de frumos realizată că nimic nu pare artificial. Din contră, accentul cade atât de mult pe a oferi oamenilor o experiență completă și autentică, încât nici nu poți să nu o primești! Vizitând, mă gândesc că, dacă aș locui în zonă, aș avea zeci de locuri preferate unde să vin să citesc, să stau de vorbă cu prietenii sau, de ce nu, să privesc în liniște apusul!…

Foarte pe seară, ne îndurăm să părăsim orașul, deși nu luăm nimic cu noi, decât amintirile tablourilor pictate în suflete…

Traversarea podului peste Dunăre e o aventură, căci aglomerația e maximă. Mai mult, sticla cu apă de pe portbagaj îmi cade printre ele și, preț de câteva momente, inimile ni se fac cât puricii. Mai departe, rătăcim printr-o zonă dubioasă a unei localități mărginașe, încercând să găsim traseul corect către Pancevo. Nu de alta, dar șoseaua principală este interzisă bicicletelor, iar Evelin insistă cu hotărâre să căutăm varianta ocolitoare. Nu o găsim, însă, iar niște localnici ne ajută cu câteva indicații:

– Pancevo? întrebăm noi, arătându-le pancarta cu indicatorul „EuroVelo 6”.

– Nu, nu pe aici! ne răspund ei într-o engleză cu puternic accent rusesc.

– Pe drumul principal? continui eu. Dar varianta aceasta chiar nu e bună?

– Nu, nu este! Drumul e blocat 500 m mai în față, încheie ei lămuririle.

– Dar cum se poate? Totuși, „EuroVelo” ar trebui să fie marcat bine…mai fac eu o încercare.

– Serbia! Asta e Serbia! accentuează ei, cu o urmă cotidiană de dezamăgire. Dar de unde sunteți?

– România! răspundem noi, în timp ce urcăm pe biciclete.

– Ahh…vine răspunsul.

Și nici la „mulțumesc” și nici la salutul de „seară bună” nu ne-au mai răspuns…Ce înseamnă ca oamenii să fie „săritori” doar cu cei care cred că merită! Ca să nu mai menționez dezamăgirea – justificată, cel mai adesea – a locuitorilor din zonele mai puțin dezvoltate de propria țară…

Pe segmentul interzis de drum european circulăm mult mai bine decât ne-am așteptat – avem o bandă întreagă destinată autobuzelor pe care o folosim ca propria pistă. Trebuie să avem puțină grijă la intersecții, dar nimic ieșit din comun. Așa se face că, intrând în Pancevo, mă încearcă o urmă de regret știind că las așa ceva în urmă. Totuși, partea bună e că dăm de un mic supermarket de unde cumpăr, pe fugă, mâncare cât să ne ajungă ziua următoare și, după ce reușim să dăm de continuarea corectă a traseului, nimic nu mai stă în calea odihnei noastre! Bine, nimic în afară de nu știm câți kilometri de pedalat până la un loc bun de cort…

Afară e noapte bine, dar atmosferă e destul de plăcută – exceptând mașinile care ne cam orbesc cu farurile lor, ne place. Totuși, oboseala întregii zile își cere tributul, așa că la prima jumătate de ocazie ne oprim să petrecem noaptea. Nu știu cum, dar găsim un loc fantastic, între niște mesteceni plantați pe marginea drumului, având în spate un lan întreg de porumb. Solul e drept și iarba e numai bună. Ne cam bat farurile, unii șoferi încetinind să vadă despre ce e vorba, dar, per total, totul e liniștit.

În timp ce mâncăm, ne privim ceasurile și kilometrajele: am parcurs 185 km în ceva mai puțin de 14 ore. Distanța constituie, pentru Evelin, un nou record, fiind și cea mai lungă zi a excursiei. Dar și una din cele mai frumoase, până la urmă. Și, culmea, de unde frumusețea? Nu din câmpiile nesfârșite sau din sărăcia localităților, ci dintr-o fereastră a istoriei care s-a păstrat deschisă până astăzi, pe dealul Belgradului…

 

Datele zilei: 185 km, Brcko(BiH) – Pancevo(SRB).

Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3818726-ziua-30-brckobih-pancevosrb/.

 

Asfintit din centrul Belgrad-ului

Asfintit din centrul Belgrad-ului

Belgrad: vedere catre Dunare dintre ruinele vechii cetati

Belgrad: vedere catre Dunare dintre ruinele vechii cetati

We did it! (Confluenta raului Sava cu Dunarea)

We did it!

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *