[Jurnal de cicloturist 2016] Explorand piste nebanuinte in ultima zi in Italia (Ziua 23)

Scris de | 17 Oct 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Sunt unele nopți care ți-ai dori să dureze la nesfârșit…Sunt altele, însă, care abia aștepți să se termine. Să se termine fie ca să o iei de la capăt, să te bucuri de noua zi, fie pentru că nu te-ai putut bucura de un somn așa cum ai avut nevoie.

Ceva de genul am pățit eu până aproape de lumina zilei – somn agitat, treziri dese, odihnă mai puțină. Și, după minute care abia s-au scurs, parcă nimic nu vine mai bine ca o rază rece de soare strecurată prin pânza cortului. E ciudat, adevărat, să nu ai somn după aproape 25 de zile cumulate de pedalat, dar se mai întâmplă. Și nu, nici nu a fost cazul de pericole sau gălăgie, adăpostul de picnic chiar a fost locul perfect de petrecut noaptea!

Măcar trezitul matinal oferă avantajul plecării la timp pe traseu. Azi lăsăm Dolomiții – ăia mari și adevărați – în urmă. Coborâm pe valea unui râu o bună bucată de vreme, iar apoi trecem și la partea de urcare a zilei: Pasul Mauria. Nu știm nici altitudinea – totuși nu are cum să fie foarte înalt – și nici lungimea acestuia, dar vremea e plăcută, deși puțin cam răcoroasă.

Străbatem niște zone parcă înghețate în timp: localitățile sunt micuțe, cu clădiri vechi și destul de dărăpănate, iar străzile sunt înguste, pustii și cu asfalt prost. Unde vedem oameni, parcă sunt toți îmbătrâniți de timp peste măsură. Fără să vrem, ne încearcă spatele un fior…

Pădurea, în schimb, contrastează prin frumusețe. Șoseaua este liberă, iar versanții se văd ca niște falnici străjeri ce ne veghează calea. Suntem aproape doar noi…iar uneori a fi doar tu cu tine e plăcut tare.

Fără să vreau, mă încearcă urme acute de nostalgie: urc lin, dar sufletu-mi coboară. Mă simt ca într-o balanță care mă poartă dintr-un taler încărcat cu aventură și necunoscut, către un altul rutinizat și destul de gol. Căci pe drum, întotdeauna m-am simțit un altfel de om: mai plin, mai hotărât, mai decis. Parcă pe drum am și eu un loc al meu, deși, culmea, nu stau niciodată locului!

Mai avem kilometri mulți de parcurs până în țară, dar excursia parcă se simte la capăt. O parte din mine își dorește acerb să ajungem, pe când cealaltă (cea mai lașă), nu vrea altceva decât să fugă, indiferent de destinație…

Printre gânduri, ajung să zăresc vârful: 1298 m. Cu el, totul mi se spulberă. Mai bine mă bucur de ce am, încercând să obțin maximum din orice, decât să mă preocup de ceea ce îmi lipsește.

Coborârea e lină, iar odată cu ea pătrundem într-o altă lume: munții își domolesc crestele, iar pădurile înalte de conifere lasă locul unei vegetații tot mai aride, asemănătoare celei mediteraneene. În Ampezzo oprim pentru o binevenită masă de prânz, iar în Tolmezzo ne aprovizionăm cum trebuie de la un Lidl. Tot aici cotim spre nord, având destinația Treviso.

Zona pe care o parcurgem e super interesantă: suntem într-o vale largă, joasă ca altitudine, dar mărginită de versanți abrupți, acoperiți cu vegetație măruntă. Drumurile – național, autostrada și pista de biciclete – fac un slalom nebun atât peste râu, cât și prin sufletul muntelui. Pista pe care ne aflăm este, pur și simplu, incredibilă! Construită pe terasamentul unei foste linii de tren, ne poartă pe poduri înalte de zeci de metri și prin tuneluri interminabile și neiluminate. Și, deși nu este finalizată 100%, experiența de a o parcurge este ceva de neuitat!

Totuși, ne este imposibil să găsim loc de campat. De apă dăm – într-un sfârșit – la o pompă din fața unui fel de așezare părăsită, dar infrastructura și natura chiar nu se îndură să ne lase să ne oprim pentru noapte. Propun, de nenumărate ori, să dormim la marginea unui tunel mai lat, montând doar interiorul cortului. Evelin, însă, refuză de fiecare dată, pe motiv că „dacă intră cineva în noi”, deși bicicliștii sunt aproape inexistenți. Așa că îi mai dăm…

Abia în Pontebba, după ce reintrăm pe șosea, găsim o poieniță la marginea unui drum secundar. Atât localitatea cât și autostrada sunt aproape, dar, după mai bine de 140 km pedalați, nu facem niciun fel de mofturi. Și, târziu fiind, ne mișcăm ca la manual astfel încât terminăm cu așezatul taberei în doar câteva minute. Mai apoi, avem grijă să ne umplem stomacurile și să dăm un semn de viață în țară.

Înainte să intru în cort, mai zăbovesc câteva clipe sub stele. Nu știu de ce, dar în seara asta mi-ar plăcea să mă găsesc printre ele…

 

Datele zilei: Cortina d’Ampezzo – Pontebba (ITA), 140 km.

Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3809099-ziua-23-cortina-pontebba-ita/#/z11/46.4146654,13.3981705/terrain.

 

P.S: Realizez (și puțin cred că am realizat și când eram prin zonă) că am fi avut cel puțin două variante de drumuri mai interesante și mai frumoase de parcurs, dar pe care le-am ratat. Mă tot uit pe Google Maps și nu pot să nu recunosc că mă oftic, dar asta este…

Privelistea din fata cortului - marginea Cortinei d'Ampezzo

Privelistea din fata cortului – marginea Cortinei d’Ampezzo

Cealalta priveliste din fata cortului

Cealalta priveliste din fata cortului

Coborand din Pasul Mauria

Coborand din Pasul Mauria

Drumul National si Autostrada vazute de pe pista de biciclete

Drumul National si Autostrada vazute de pe pista de biciclete

Cum arata pista ciclabila (parte din Alpe-Adria)

Cum arata pista ciclabila (parte din Alpe-Adria)

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *