[Jurnal de cicloturist 2016] Reintalnirea cu aglomeratia si cu urcarile sufocante (Ziua 18)

Scris de | 27 Sep 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Când reușim să ieșim din cort, soarele este deja sus pe cer, împrăștiind voioșie în jur. Suntem frânți după ziua lungă din ajun, dar știm că după câțiva kilometri o să ne intrăm în ritm. Nu de alta, dar întotdeauna începuturile sunt grele.

Dimineața este superbă, iar priveliștea din fața cortului e numai bună de pus într-un tablou. Nu avem timp, însă, să înrămăm natura – drumul ne cheamă.

Urcarea până în Fernpass o parcurgem lejer, în ritm de plimbare. Traficul, în schimb, strică toată atmosfera. Șoseaua e foarte aglomerată, inclusiv cu TIR-uri și autobuze. A trecut mult de la ultimul tronson pe care l-am parcurs atât de stresați! Totuși, șoferii sunt extrem de prudenți și respectoși cu noi, așa încât pericolele sunt minime.

Coborâm mai mult decât am urcat… și coborâm în viteză. Urmează apoi o porțiune lungă de fals plat care ne lasă exact la intrare în Imst. Aici ne simțim ca acasă! Am mai vizitat orășelul acesta pitoresc de munte și cu ocazia excursiei trecute, așa că totul ne este familiar.

Recunoaștem magazinele, sensurile giratorii, urcarea către benzinărie și Spar. Retrăim aceleași activități ca anul trecut: cumpărături la supermarket, încărcat device-uri la priza de afară, mâncat etc. Atmosfera e aceeași, doar starea noastră sufletească diferă – nu ai cum să fii același după un an întreg de viață.

Ca să nu parcurgem iarăși traseul de cu un an înainte, o luăm spre Pitztaler Gletscher, un ghețar situat la doar 3440 m. Cotim totuși spre Inn, astfel încât nu ajungem nici la jumătate din altitudinea finală. În schimb, cățărarea e mai mult decât brutală. Kilometrii se succed unul după altul într-un ritm ce ar face orice melc invidios. Ajungem, pe nesimțite, în vârful unor versanți acoperiți de poieni și păduri păzite de case solitare. Peisajul – sau, mai bine zis, urcarea? – îmi taie respirația. Doar Evelin se ia la întrecere cu o ciclistă pe un e-Bike…

Nu după mult, norii se scutură cât să ne sperie. După încă câteva minute de solicitare, ajungem pe ceea ce considerăm vârful. De fapt, mai avem de continuat pe curbă de nivel, dar ne oprim două minute să apreciem măreția naturii. Garmin-ul îmi arată că ne aflăm la 1570 m, dar imediat în dreapta noastră versantul se termină brusc, prăvălindu-se în gol. Inn-ul desenează panglici sinuoase pe verdele din josul văii, în timp ce mulțime de drumuri șerpuiesc care încotro.

Respir adânc, a satisfacție. Mă bucur că am ales varianta mai grea, căci merită. De fapt, întotdeauna rezultatele sunt pe măsura eforturilor. Niciodată calea ușoară nu te poate duce departe.

Coborârea e la fel de abruptă ca urcarea. Evelin filmează o parte din ea, iar eu îi bat recordul de viteză: depășesc cu puțin 67 km/h. În vale, virăm la stângă, îndreptându-ne către Reschenpass, pasul ce desparte Austria de Italia. Ca să mai scăpăm de trafic, intrăm pe pista special amenajată și o urmăm kilometri buni. Vedem o mulțime de locuri de campare, dar încă e devreme și vrem să mai continuăm. Murphy cu legile lui! Doar când cauți nu găsești…

La terminarea pistei, ne lovim de un „interzis”: austriecii nu ne lasă, pe bicicletă fiind, să urmăm drumul normal către Italia. Ne trimit pe varianta puțin mai lungă și mai dificilă prin Elveția. Cred că au vrut să mai bifăm o țară pe lista excursiei! Bombănim noi un pic, dar, pentru că e mai sigur așa, o luăm pe unde suntem trimiși. Practic, drumurile sunt paralele, despărțite doar de Inn și de 100-200 de metri altitudine. Noi suntem jos, la baza apei aproape, pe când celălalt drum este agățat de versant asemeni unei pânze longitudinale de păianjen. E brăzdat cu tunele și viaducte și, mai mult ca sigur, e plin de mașini. Măcar asta ne bucură: avem șoseaua doar pentru noi…

În Martina ajungem printre stropii unei ploi reci caracteristică zonelor de munte. Suntem obosiți și plictisiți, așa că decidem să lăsăm pasul pentru ziua următoare. Reintrăm în Austria. Campăm în pădure, pe un drum secundar mai drept. Solul pietros ne dă ceva bătăi de cap cu montatul cortului, dar se putea și mai rău. Mâncarea, după ce mai înjumătățim din ea, o agățăm într-un brad la vedere. Nu de alta, dar nu știm dacă „Martina” nu vine, cumva, de la Tanti Martina, soața lui Moș Martin…

E frig tare afară, așa că nu zăbovim niciun minut în plus. Mai citim puțin, după obicei, iar apoi ne băgăm să dormim, chiar dacă e devreme. Nu de alta, dar dacă vremea se continuă bună, urmează să atacăm Stelvio ziua următoare, testul suprem al călătoriei.

 

Datele zilei: Ehrwald (AUT) – Martina (CH), 97 km.

Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3794042-ziua-18-ehrwald-aut-martina-ch/.

Privelistea din cort

Privelistea din cort

De aici venim

De aici venim

Directia zilei

Directia zilei

Locul de cort - a meritat 13h30m de pedalat!

Locul de cort – a meritat 13h30m de pedalat!

Tot mai sus

Tot mai sus

Inn-ul, spre Landeck

Inn-ul, spre Landeck

Valea Inn-ului, spre PAsul Resia

Valea Inn-ului, spre PAsul Resia

Doua minute de respiro pe coasta muntelui

Doua minute de respiro pe coasta muntelui

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *