[Jurnal de cicloturist 2016] Slovenia: prima si celelalte impresii (Ziua 25)

Scris de | 26 oct. 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


dsc_0445_2

Fâș, fâș! Hârș…

– Auzi? îmi spune Evelin, încă înainte de a adormi.

– Da! Oare ce o fi? îi răspund eu.

Și, cu atenție ca să nu sperii orice ar fi afară, caut lanterna și deschid cortul. Îmi fixez lumina pe trunchiurile groase ale copacilor, dar nimic nu se întrezărește.

– Nu se vede nimic! continui eu, intrând înapoi în cort. Probabil e vreun șoarece sau veveriță sau vreun alt animal de genul ce ronțăie scoarță sau ceva semințe…

– Da, probabil da, dar nu e deloc plăcut să adorm cu necunoscuta asta în peisaj, concluzionează fratele meu. Dar asta este, să dormim!

Dimineața ne găsește obosiți, agitați și stresați. Somnul ne-a fost întrerupt de multe ori de zgomote venite din pădure, așa că numai de pedalat nu ne arde nouă. Totuși, strângem pe fugă și, după o masă copioasă la margine de drum, parcă ni se mai înseninează și nouă puțin cerul.

Urcăm pe valea râului Idrijca, într-un fals plat deloc solicitant, deci plăcut. Dacă toate merg bine, diseară ar trebui să fim trecuți de capitală.

Aproape de prânz, văzând că urmează să lăsăm firul apei în urmă, ne oprim să ne bucurăm de luxul unei băi generale. Au trecut vreo 5 zile de la ultima spălare pe bune, iar apa rece și curată de munte se simte extraordinar pe corpurile noastre încinse de soare! De ce nu ne bucurăm noi zilnic de așa privilegii?

Mai departe, începem să gustăm din fața Sloveniei mai puțin plăcută, de a cărei existență nici măcar nu știam. Din contră, încă de prima dată când am ajuns în această țară, am descoperit cât e de frumoasă, atât ca peisaje, cât și ca oameni și organizare. Totuși, se pare că nu am văzut întregul tablou.

Mai întâi, un TIR-ist ne depășește la milimetru, claxonând agresiv și, probabil, înjurând printre dinți. Nu știm exact de ce căci, deși l-am prins într-o parcare pe traseu, nu a fost rost să ne înțelegem. Cert e că ne trimitea undeva în șanț, ca să poată el să treacă.

Mai apoi, Evelin are parte de un eveniment ce se putea termina și mai urât. Ieșind dintr-un sens giratoriu, un tractorist intră hotărât în el, claxonând la fel de nesimțit. Raționamentul? Să urce pe trotuar unde, se pare, autoritățile încropiseră o bătaie de joc numită pistă de biciclete! Din fericire, existența unei mici rampe evită nenorocirea: Evelin reușește să ferească impactul în ultima secundă, trecând pe trotuar, printre pietoni. Gonind cu furie după șofer, îl prindem la ieșirea din localitate și începem să urlăm ca disperații la el: nu îl doare nici măcar în cot, ce să mai zic de c*r! Nervoși, îi spunem câteva de dulce pe românește și engleză și plecăm, dar o facem arzând de dorința de a-i dezumfla roțile sau de a-i da două palme să îi intre mințile în cap. Căci, pe bune acum, astfel de oameni ori sunt idioți și proști, ori sunt nesimțiți și au probleme la mansardă! Cum poți tu, cocoțat în cabina unui TIR, sau din spatele volanului unui tractor sau autovehicul să intri, cu maximum de intenție, într-un ciclist? Practic, e ca și când ai lua un pistol și ai trage, pe motiv că nenorocitul ăla pe două roți te-a încetinit pe tine cu 2 secunde!!! Și ce dacă merge pe unde nu trebuie – să zicem – sau te-a încurcat? Asta nu îți dă voie să treci razant sau să faci astfel de manevre…aproape că semnezi o sentință la moarte. Dacă vrei să ajuți, atunci oprește mai în față și spune-ți of-ul, ar fi mult mai lipsit de riscuri și mai plin de rezultate un astfel de comportament.

(Și, extrapolând, la fel se întâmplă și în București. Zilnic, dau de tot felul de deștepți care cred că au venit cu șoseaua de acasă și că eu, pe bicicletă fiind, trebuie să mă teleportez din calea lor. De-a lungul timpului, am auzit tot felul de aberații: că ar trebui să merg pe trotuar, pe lângă bordură sau doar pe unde sunt piste amenajate. Și, deși merg 90% legal (asta pentru că restul de 10% din reguli nu ar trebui să existe), e incredibil cum șoferii vin cu mentalitatea că noi, bicicliștii, nu respectăm legislația. Și, nu pot să întreb, până la urmă care e problema ta? Te omor, dacă trec pe roșu și intru în tine? Nu, dar tu, cu nerespectatul priorității, al distanței minime sau mai știu eu cu ce alte manevre pe care le faci în trafic, poți să mă omori instant! Te-ai gândit vreodată cât de fragili suntem, noi și pietonii, pe șosele? Sigur nu, dar mi-ar plăcea ca așa cum te comporți tu cu alții, să se comporte și alții cu prietena, soția sau copiii tăi!)

În Liubliana ajungem urmând când piste-trotuar ca să scăpăm de claxoanele șoferilor și de stres, când mergând pe drumul principal în situațiile în care nu avem de ales. Setez pe Garmin „centru” și încetinim simțitor ca să ne putem bucura în pace de oraș, deși ne despart cel puțin 10 km de punctul ales. Într-un final, sosim și noi în zona pietonală a orașului și ne învârtim un timp pe acolo.

Tabloul e complet: oameni mulți, unii veseli, alții mai triști, dar toți făcând o larmă năucitoare. Magazine mulțime, pe fiecare străduță, completate de restaurante și terase atrăgătoare. Într-o parte, se zărește ceva ca un parc împădurit imens, iar în cealaltă, pe vârf de deal, tronează o veche cetate.

– Urcăm și la asta? îl întreb eu, râzând, pe Evelin.

Nu de alta, dar prea ne-am făcut obicei să ne cocoțăm la toate cetățile văzute…

Pe aceasta, totuși, o lăsăm pe altă dată. E târziu, iar orașul, una peste alta, nu ne place. E adevărat, e mai curat și mai îngrijit decât Bucureștiul, dar infrastructura e groaznică. Pistele se continuă pe trotuare, cu borduri peste borduri și întreruperi când nici nu te aștepți. Se pare că și la ei se fură din plin și se lucrează fără cap, reminiscențele comunismului chiar nu pot fi așa ușor eliminate!

Cu mult amar în suflete, la ceas de seară, continuăm spre șoseaua ce însoțește râul Sava. Curând, urmează să intrăm pe o porțiune parcursă și în excursia anterioară și, într-un fel, abia așteptăm. Totuși, durerile de cap sunt departe de a se fi terminat: drumul este interzis pentru biciclete, tractoare și căruțe! Și, pentru că deh! nu are niciun rost să pui indicatoare către ruta corectă, ne vedem blocați în mijlocul câmpului cu nicio soluție de înaintare! Oare chiar așa greu ar fi fost să monteze autoritățile slovene niște pancarte cu variantele ocolitoare?

Alegem, fără să vrem asta, singura variantă disponibilă: să continuăm mai departe, fie ce-o fi. Ce ne stresează, evident, nu e riscul de a fi amendați de poliție, ci mașinile care trec foarte repede și foarte aproape de noi. Așadar, la prima oportunitate, mă consult cu CHIȚ (numele de cod al Garmin-ului) și ieșim către un sat adiacent șoselei principale. Nesperat, dăm și de niște semne pentru biciclete care, deși tot ciudat marcate, ne scot către undeva. Totuși, salvarea vine de la un ciclist de-al locului care se oferă să ne conducă câțiva kilometri și care nu are absolut nicio problemă cu lipsa indicatoarelor:

– Yeah, you just have to ask!, concluzionează el…

Obosiți atât fizic, dar mai ales psihic, ne adăpostim în spatele unui lan de porumb. Ne petrecem seara savurând clasicul cus-cus și mai răcindu-ne din nervi și dezamăgiri. Până la urmă, așa cunoști o țară, descoperindu-i atât plusurile, cât și minusurile. Într-un fel, e ca la oameni: cu cât petreci mai mult timp cu ei, cu atât îi știi mai bine.

 

Datele zilei: 115 km, Most na Soci – Most Jevnica (SLO).

Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3809108-ziua-25-most-jevnica-slo/.

 

Comandă acum ultima mea carte! Ai varianta PDF sau tipărită, la alegere! Enjoy!
Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *