Mai multi, dar mai neajutorati

Scris de | 7 Ian 2016 | Despre: de meditat | Fără comentarii


img_0855

Se spune că dacă ai probleme cu mașina în mijlocul pustietății, pe un drum pe care nu trec decât câteva autovehicule pe zi, te poți considera norocos. Sau, mai bine zis, mai norocos decât dacă ai rămâne pe o șosea foarte aglomerată din civilizație. De ce așa? Pentru că, ei bine, ai mai mari șanse să fii ajutat de una din puținele persoane care trece pe drumul acela uitat de lume, decât de sutele de șoferi de pe o autostradă. Nu pare logic, nu?

Și, totuși, studiile spun că așa stau lucrurile. Când știu că sunt singurii care ar putea ajuta, în majoritatea cazurilor oamenii chiar ajută. Din contră, când au impresia că „sigur o să oprească cineva să întindă o mână”, probabilitatea de a fi ajutat nu crește (deși matematic șansele ar fi mai mari), ci scade.

De asta putem trece nepăsători pe lângă cei în nevoie, nu că nu ne mișcă durerea lor (deși nici această cauză nu e de exclus), ci pentru că sperăm că altcuiva o să-i pese. Cumva, responsabilitatea socială migrează de la una personală la una colectivă, în care fiecare așteaptă de la celălalt să se implice.

Zilele acestea am postat pe un grup destul de targetat o rugăminte cu privire la un ajutor destul de ușor de oferit. Câte persoane s-au oferit să întindă o mână? Da, corect, nici una! Și, uite așa, dacă vreau să am câteva afișe legate de lansarea cărții prin câteva locuri prin București, trebuie să mă „iau” de oameni în particular.

Și pentru că tot mi s-a dus gândul la călătorit: îmi amintesc că aspectul acesta – al lipsei de implicare – l-am observat peste tot pe unde am umblat. Se manifestă exact la fel: în zonele populate oamenii sunt mai reci, mai distanți și mai indiferenți, lăsându-le toată căldura celor din mediul rural. Ba mai mult, pe bicicletă fiind, diferența se observă și între zonele de câmpie și cele de munte: întotdeauna la munte oamenii sunt, nu știu…mai oameni. Într-un fel, cred că și dificultățile vieții sunt de vină, căci pe aceștia din urmă nu prea i-au cruțat, de-a lungul timpului.

Oricum, e clar că aceasta e una din cele mai aprige boli ale societății în care trăim: lipsa de asumare a responsabilității. Suntem înconjurați, la fiecare pas, de atât de mulți oameni că trebuie să fie imposibil ca cineva să nu ia inițiativa! Doar că, din păcate, nu este așa, căci toți gândim la fel: să facă celălalt! Rezultatul? Nu-l mai numesc, căci îl vedem la fiecare pas. Și e unul trist tare.

Concluzia ar fi una singură: să ne amintim mereu că ceea ce nu facem va rămâne nefăcut pentru totdeauna. A, și că schimbarea începe întotdeauna cu noi. Acestea două sunt mai mult decât de ajuns.

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *