Maratonul unui esec – Cluj, 10 Aprilie 2016

Scris de | 12 Apr 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 3 comentarii


maraton cluj

Cam asa arata durerea, cu un genunchi in pioneze si cu muschii tocati de crampe 😀

E dimineață, 5:40. Aș mai dormi, dar nu pot: trebuie să mă trezesc să mănânc, căci Maratonul Internațional Cluj începe în mai puțin de 4 ore. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să vină, cumva parcă niște sunt gânduri ce nu îmi dau pace. Care e treaba cu maratoanele astea, până la urmă? Căci nu am fost niciodată „nebunul” care să alerge 42 de km la o cursă doar de dragul durerii, al satisfacției și al medaliei de la final…Și, totuși, iată-mă în fața celui de-al treilea eveniment de genul. Nu îmi explic de ce, dar sunt acolo. Cred, cumva, că vreau să îmi dovedesc că celelalte curse nu au fost doar accidente.

Am mai alergat „semi”, dar nu se compară. Aceea e o distanță care îmi place, pe care o gestionez altfel. Nu sunt mare vedetă sau gazelă, dar am descoperit că merge destul de ușor să te bucuri de o astfel de cursă chiar și cu antrenamente de 10-12 km. Adică de genul celor care îmi plac mie, care să nu mă facă să mi se ia de IOR sau de Bucureștiul prăfuit cu de toate.

Pe la 8 plecăm către Cluj Arena, locul de START/FINISH. Suntem 4 plus încă un prieten, din care 3 la maraton. Fiecare avem țintele noastre, visele noastre, scenariile noastre. Eu vreau 3h 30m, dar ceva îmi spune că o să scot cam cu 10 minute peste target. Timpul o să le încurce, însă, pe toate.

Plecarea celor de la cros aproape că mă prinde în toaletă, cu nervii întinși la maxim de supărare din cauza unor crampe destul de serioase la stomac. Ce o să mă fac? Am avut grijă cu tot ceea ce am consumat, cu hidratarea, cu detaliile, dar degeaba. Habar n-am de cauză, dar trebuie să mă descurc: o să termin cursa asta, chiar dacă o să termin mergând! Știu că poate fi și mai rău, așa că nu plâng chiar tare și mă înghesui și eu printre nerăbdătorii de sub poarta de plecare.

Atmosfera e fantastică, iar vremea numai bună de vizitat orașul din alergare. Suntem pe stadion, câteva sute de oameni, iar fericirea e la cote maxime. Pentru ei, nu pentru mine. Știu că mai peste vreo 2-3 ore o să fim toți la fel de obosiți și chinuiți, dar măcar acum arătăm bine. Plecăm la 9:15 și asta este, zarurile sunt aruncate.

Traseul e dat de o buclă de 10.55 km, repetată de 4 ori. Ne poartă prin centrul orașului, pe lângă parcul central, pe lângă Someș etc. Adică ne duce fix pe unde e mai frumos și pe unde avem ce vedea. Dacă mai putem, bineînțeles.

Prima tură trece bine, deși nu sunt în cea mai bună formă. Nu prea reușesc să mă alimentez, dar totul pare în regulă. Nu o fi ziua mea de vis, dar nici rău parcă nu merg lucrurile. Kilometrii se toacă încet, iar la stadion accelerez involuntar, împins de la spate de public și de fetele noastre. Ele au terminat deja crosul și ne așteaptă pe noi, curajoșii, să ne încurajeze și aplaude. 🙂

Tura a doua merge un pic mai greu, dar e și mai bine, într-un fel. Centura de puls mă jenează și decid să renunț la ea odată cu sosirea la jumătate, dar măcar curbele orașului îmi sunt familiare și știu la ce să mă aștept. Încep să învăț unde trebuie să forțez, unde să o las mai moale, unde e muzica faină și unde sunt punctele de alimentare…Hai că o să fie bine, îmi zic, și mă avânt spre tartanul pistei, curios fiind să văd și timpul oficial pentru „semi”. 1h43m arată ceasul, deci sunt în grafic. Știu că o să obosesc și că nu o pot să țin ritmul, dar măcar pare că m-aș putea încadra în cele 10 minute „academice”.

Vine tura 3, iar cu ea vine și distracția: corpul începe să resimtă lipsa de energie. Ba mai mult, undeva pe la km 24-26, genunchiul stâng se dă lovit și vrea să plece acasă. Nu îl las, dar se încăpățânează: nu mai pot să împing în el și nici să îl forțez și, pe deasupra, doare sâcâitor de tare. Totuși, nu doare groaznic…

Nu știu cum trec kilometrii turei, dar se duc. Treptat, mă pierd de toți cei cu care alergasem cot la cot în trecutul nu foarte îndepărtat. Ba mai mult, mai sunt și depășit. Sunt nevoit să mă opresc des și să îmi masez zona dureroasă. Aplic apă rece. Nu trece.

Cu greu, ajung la ceas: 2h48 și încă 10.5 km de chin în față. Îmi merit soarta, știu, dar nu mă ajută. Nu m-am antrenat cum trebuie, dar tot mă oftic: măcar de nu mi-ar fi fost rău, aș fi scos un timp mult mai bun. Acum au apărut și crampele, că doar sunt nehidratat, deci urmează un show și mai mare. Iar genunchiul tot plânge.

Mai iau câteva încurajări în buzunare și plec spre ceea ce speram să fie ultima oră: tura 4. Sunt depășit constant de toată (dar toată, toată, toată) lumea, așa că bag capul în pământ de rușine și scrâșnesc din dinți. Mai am și tricou de „pacemaker”… Alternez perioadele de mers cu cele de alergare ușoară, dar nu mă încântă niciuna: mi-e așa de greu să repornesc, încât evit la maxim opririle. Într-un final, ajung iarăși la stadion: urmează ultimii 4 kilometri, cei pe lângă Someș, și gata. Nu, ce a fost mai greu nu a trecut, dar măcar știu că nu o sa mai dureze mult. Mă mișc cu încetinitorul, dar timpul trece repede de tot – adio calcule, adio speranțe, adio personal best. Sosesc la finish, dar sunt atât de supărat pe mine că nici nu ridic capul spre public. Am un grup de vreo 8-10 persoane în față, aș putea să îi depășesc, dar nu o fac – ce rost mai are un sprint pe ultimii 50 de metri, când eu m-am târât pe aproape jumătate din distanță? Nu merge și gata, chiar nu mă lasă sufletul să pozez în erou!

3:57:20. Punct. Fără de la capăt. Dar cu un mare eșec în coadă și în față.

Că tot a venit vorba de eșec și de Cluj, mi-am amintit că anul trecut aproape pe vremea asta mă copleșeau emoțiile pe scena TEDx Eroilor. Se pare că, dacă aș ține același discurs acum, l-aș putea îmbunătăți cu încă o experiență nereușită, dar care are lecțiile ei. 🙂 Până poate ne vedem data viitoare la un maraton, vă las cu video-ul de mai jos:

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

3 Comentarii

  1. Eu nu vad esecul…Ai avut o zi mai proasta si asteptari mai mari Dar sigur nu te-a depasit toata toata lumea, din contra… Eu am scos 4 ore. Adi Hadean 5:27.

    Post a Reply
    • Toata lumea cu care eram eu in grup sau pe care ii depasisem in prima parte. In plus, se daduse drumul la semi (cred) la un moment dat si era un flux continuu de oameni care parca se impiedicau de mine pe traseu. Oricum, a fost. Felicitari si voua, sunt meritate! 🙂

      Post a Reply
  2. Cam aceeasi senzatie am trait-o si eu ieri la Half Marathon, pe ultimii 3 km. 😀

    Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *