MIB 2015 – Mai mult decat o cursa, o amintire!

Scris de | 5 oct. 2015 | Despre: diverse | 5 comentarii


12122625_973473906027663_7506608816045310634_n

Mă scuzați!, Vă rog!, Numai puțin! și alte expresii de genul împart în toate părțile încercând să ajung în zona rezervată. Sunt pacemaker (persoană care aleargă cu ritm constant pentru ceilalți participanți) la proba de semimaraton din cadrul Maratonului Internațional București(MIB), 1h45m și trebuie sa ajung în zona sectorului C cât mai repede cu putință. Aglomerația, însă, e mare, deci treaba nu se dovedește chiar ușoară…

Ajung, totuși, dar colegii de echipă nu sunt de găsit, deși mai sunt mai puțin de 10 minute până la start. Încep să scrutez mulțimea, dar de unde să îi iau? Sunt mii de oameni adunați în Piața Constitușiei și doar baloanele inscripționate mă scot din impas – zăresc niște pete albe undeva spre poarta de start, mult în față. Oare ce caută acolo? mă întreb în timp ce mă grăbesc spre ei. Ajuns la ei, discutăm puțin între noi: nu putem să ne întoarcem, au adunat deja câțiva oameni în jurul lor acolo. Cu speranța în suflet că ne vor prinde și alții care ar vrea să fie în grupul nostru, rămân și eu – altceva nu îmi rămâne de făcut.

Nu apuc să mă încălzesc aproape deloc, timpul zboară prea repede și iată-ne deja porniți. Suntem 4 băieți în echipa de pacemakeri – ceilalți 3 par alergători cu experiență – și încă de la început se anunță o cursă interesantă. Vremea este superbă, soarele a apărut deja de după blocuri, iar norii fug tot mai departe. Nu e foarte cald – deși mergea să fie mai răcoare – iar toată lumea pare entuziasmată.

Pe primii kilometri aglomerația e mare, dar urcarea de la Casa Poporului vine repede și rărește rândurile. Încetinim ușor ca nu pierdem oamenii, dar, în același timp, încercăm să le tăiem elanul altora care – se vede clar – au pornit prea tare. Nu vrem să-i adunăm cu fărașul pe ultima bucată…

Terminăm de urcat relativ repede, iar coborârea se duce și ea pe negândite. La Unirii ajungem „cât ai zice pește”, iar grupul parcă se cristalizează cum trebuie în jurul nostru. Creierul începe să-mi joace feste: anul acesta avem un alt traseu de alergat față de edițiile anterioare, deci nu, nu mai e puțin până la final, ci abia dacă începem! Îmi lipsește alergarea pe Bulevard pe lângă fântâni, trebuie să recunosc, dar mă bucură noutatea traseului și faptul că ajungem prin locuri noi ale orașului.

La KM 5 măresc ritmul împreună cu unul din băieți și ne încărcăm cu sticle cu apă pentru participanți – se spune că pacer-ii sunt iepuri, dar noi încercăm să fim cai de bătaie.

Pașii se aștern frumos unul înaintea altuia, oferind atmosferei o muzicalitate aparte – e interesant cât de liniștit poate fi Bucureștiul când lipsesc mașinile cu fumul și claxoanele lor! Oare de ce nu am avea evenimente de genul mai des? N-ar fi rău deloc…

Virăm pe calea Victoriei în gălăgia făcută de unii spectatori de pe margine, așa că uităm că alergăm la deal și pierdem câteva secunde. Nu e problemă, le recuperăm la coborâre, important e să ținem cât mai mulți oameni cu noi! Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba când ești pacemaker: despre a le fi de folos celorlalți, iar experiența lor în timpul evenimentului să fie cât mai completă și mai frumoasă.

Trotuarele sunt pline, lumea se înghesuie să privească și să filmeze dar, exceptând câteva pete de zgomot ici-colo, nimeni nu zice nimic. Încercăm să entuziasmăm publicul: țipăm, aplaudăm, îi rugăm să încurajeze concurenții etc. Nu funcționează aproape deloc, dar nu avem ce face. Chiar și concurenții de la ștafetă pe lângă care trecem ne admiră într-o tăcere de mormânt…Haideți, gălăgie, sunteți ștafetă, ați uitat că vă place să fiți încurajați când alergați? arunc eu întrebarea spre mulțime. Da, se pare că au uitat, căci întrebarea se pierde în aer, fără răspuns.

Terminăm Victoriei, terminăm Kogălnicenu (reușim să nu uităm pe nimeni la McDonald’s-ul de la Universitate :D) și gonim spre Eroilor. Unii se plâng că mergem prea repede – se iau după GPS-uri, dar acolo eroarea e mare – noi nu avem decât 4 secunde sub ritmul mediu. Secunde pe care, aproape sigur, le vom pierde la ultima urcare de la Palatul Parlmentului, deci stăm foarte bine (zicem noi).

Mă încearcă o durere în umărul drept, dar o ignor și merg mai departe. Mai avem doar porțiunea Eroilor-Start și bucla de la început – e aproape gata și cursa asta, ce să mai! În acompaniamentul glumelor tocăm metri după metri – deși oamenilor le-a mai pierit graiul, încă mai sunt unii care negociază beri și masaje după cursă. Le promitem orice, numai să rămână aproape. Nu mai suntem grupul mare care am fost, pe mulți i-am pierdut pe drum: la început nu-i puteam opri, iar acum nu știm de unde să-i mai luăm.

Vine și ultima urcare: dacă ajungem în vârf cursa e ca și terminată. Încetinim ușor și facem tot ce ne stă în putință să motivăm oamenii să nu renunțe la noi și la target-ul lor. Resimt durere – în umăr, în talpă, în mușchi – se vede că în ultimele două luni îmi număr alergările pe degetele de la mâini. Strâng din dinți, la rându-mi, și merg pas în pas cu ceilalți către coborâre. Răsuflăm ușurați când vedem că suntem aproape toți în sus și, după ce anunțăm o accelerare moderată, mărim viteza.

Pe cei care simt că pot mai tare, îi împingem de la spate să își ia zborul – mai sunt aproximativ 2 km, acum e momentul oportun. Locurile nu le rămân, însă, goale, căci începem să adunăm întârziații și să îi poftim în vagoane. E gratis! le spun, în încercarea de a le mai smulge un ultim zâmbet înaintea celui plin de satisfacție de la sfârșit.

Intrăm în ultimul kilometru, iar după virajul ce ocolește parcul Izvor iată-ne pe ultima linie dreaptă. Poarta de finiș e chiar în față, aproape că o poți atinge cu mâna dacă mai ai puterea să te întinzi după ea, așa că ne intensificăm eforturile în încercarea de a motiva oamenii pentru un sprint de final. Rămânem doar noi patru – iepurii – plus doi-trei participanți mulțumiți și fără cele câteva secunde pe care le-ar fi putut câștiga. Ridicăm mâinile a victorie și trecem satisfăcuți linia de sosire – timp final: 1:44:28.

Urmează strângerile de mâini, mulțumirile (nu pot să nu observ că niciunul din nemulțumiții de pe traseu nu a ținut pasul) și, după două poze „de grup” și o hidratare ca la carte, ne despărțim fiecare pentru propriile treburi. Încheiasem încă o cursă – a doua ca pacemaker – dar evenimentul nu avea să fie doar o altă dată de încercuit în calendar. Căci un concurs e mai mult de atât, întotdeauna! E o ocazie în care îți creionezi propria ființă, propriile satisfacții și reușite. Știi că – într-un fel sau altul – ai luptat cu tine și că ai reușit să înveți niște lecții care te vor ajuta mai departe în viață.

Iar peste vreme nu vei rămâne doar cu o distanță și cu un timp trecute în palmares, ci cu niște amintiri cimentate pentru totdeauna în suflet! Căci despre asta este alergarea (și sportul, în general): despre atemporalitatea fericirii pe care toți o putem obține.

Comandă acum ultima mea carte! Ai varianta PDF sau tipărită, la alegere! Enjoy!
Mai multe detalii!

5 Comentarii

  1. Felicitari! Am participat si eu la stafeta si inca mai simt bucuria de a alerga cu si pentru altii.

    Post a Reply
    • Andreea, felicitari si tie! 🙂 Iar data viitoare poate ne vedem la semi. 😉

      Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *