Moartea in haine de gala

Scris de | 29 Iul 2017 | Despre: reflectii | Fără comentarii


Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul…

Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul.

Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește…

A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie.

Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun.

Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să trăiești: dă tot ce ai mai bun acolo unde ești, muncește din toate puterile și bucură-te de tot ceea ce obții.

Nu e ușor să te trezești singur pe lume de la 14 ani, așa cum a fost el nevoit să își înceapă viața. Nu e ușor să vezi cum războiul mondial îți decimează țara și cum, ca să supraviețuiești, ai nevoie să te mulțumești cu făină din scoarță de copac. Nu e ușor să vezi cum inundațiile îți distrug casa din temelii, în timp ce copiii și soția îți plâng de frică pe drumuri…ca apoi să o iei de la zero. Și să îți iasă, căci mulți încearcă, dar puțin reușesc. Nu, nu e ușor să crești trei fete, să faci rost de bani să le trimiți pe toate la școli și să îți întreții ani în șir familia numai din munca aia simplă (și adesea desconsiderată) de țăran. (Când văd oamenii cât te sclifosiți sunt și de câte au „nevoie” îmi e de ajuns să mă gândesc la cum au trăit bunicii la țară și patetismul acestora mă izbește imediat!). Nu e deloc ușor…și, totuși, tataie le-a făcut pe toate. Cu propriile mâini, fără să se plângă o clipă.

Mă uit în jur, la noi toți cei care zbierăm că trăim. La cum alergăm ca nebunii după joburi mai răsărite, după bani mai mulți, după device-uri mai noi sau după distracții mai interesante…Le numim, pe toate acestea, o viață mai bună. Nu realizăm că, de fapt, am uitat ce înseamnă să fii viu. Căci a sta cu burta în sus și a-ți permite să mănânci în fiecare zi în oraș nu se traduce printr-un trai adevărat. Se traduce, de fapt, prin comoditate bolnăvicioasă ridicată la rang de artă! De asta, nu am cum să nu fiu recunoscător vieții de la țară: m-a învățat, mai mereu cu duritate, ce anume e important în viață și ce înseamnă să ai valori.

Într-un fel, cu asta o să ne rămână tataie în inimi: cu exemplul despre ce înseamnă să trăiești. Căci una e să mori o dată, la 87 de ani și cu totul altceva e să te sinucizi zilnic, pe altarul non-valorilor societății, pentru un trai lipsit de orice țintă cu conținut.

Tataie ar putea rămâne pentru multe în sufletele noastre (De la familiarul Haideți la masă! cu care te întâmpina imediat ce intrai pe ușă, până la Hai mai repede că vine ploaia!…Sau de la Nevastă, nu dăm și noi nimic la copii? până la muștruluielile aplicate în grabă pentru boacănele sau pentru situațiile când nu ascultam de cum i se părea lui că e bine…Sau, de ce nu, de la glumele spontane, atât de creative adesea, până la sfaturile scurte, asemeni unei arme morale superioare, pe care îndrăznea să ți le arunce din când în când…), dar nu o să o facă decât pentru un singur motiv: ne-a arătat, mai presus de toate, ce înseamnă să fii om.

Iar pentru mine, cel puțin, asta e cel mai important – știu că am avut un bunic care s-a luptat cu viața și a ieșit învingător…Și ce îți poți dori mai mult într-o lume în care nimic nu mai e cum trebuie (iar bărbații sunt orice, numai bărbați nu!!)?

Știu…știu că o să îmi lipsească să merg în vizită și să nu îl găsesc acolo! Știu că o să îmi lipsească monologurile lui despre vacă, pământuri și toate cele ce au constituit rațiunea lui de a trăi! Știu că o să îmi lipsească…el, cu bunele și relele din care era plămădit! Știu…căci da, deși nu i-am zis-o niciodată, am fost binecuvântat să am un asemenea bunic.

Îmi rămâne, însă, dincolo de toate, punctul pe care știu că el ar fi vrut ca noi să îl transformăm în virgulă: nu ar accepta niciodată ca plecarea lui să fie altceva decât o rampă de lansare către vieți mai bune pentru noi, restul ce încă am rămas pe aici.

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *