Notite pe suflet din Muntii Mehedinti

Scris de | 30 Apr 2017 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Marți, 18:20

Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată.

Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți.

Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze.

Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu.

Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!

 

19:17

Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină.

Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate.

Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești.

Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.

 

20:19

Cu stomacul plin, atmosfera parcă e mai roz. Și, deși golul din cap e tot acolo – ba mai mult, s-a împrăștiat în toată ființa -, acum poate fi abordat altfel.

E interesant cum, în sălbăticie fiind, nevoile se schimbă radical față de societate. Devenim, fără să vrem, primitivi. Hrana și adăpostul primează. Important e să te simți în siguranță și să fii sătul, restul sunt detalii ce se pierd în fundal.

Totuși, nici natura întreagă și nici orice altceva nu poate suplini nevoia socială. Cel puțin nu în cazul meu…Să nu am pe nimeni cu care să comunic, iată una din fricile care îmi macină viitorul! Și nu e vorba doar de zilele ce vin, ci de povestea unei întregi vieți. Nu e deranjant să fii singur – din contră, e super! -, însă uneori e trist să te bucuri pe cont propriu de toate frumusețile care te înconjoară.

 

20:47

Deși frigul încearcă să mă gonească în cort, mai zăbovesc puțin în aerul curat al serii. Peste versanți, zăresc Arjana. E vârful stâncos frate cu Craiul, către care am bălăurit jumătate de viață într-o excursie anterioară.

Se vede departe. Și sus. Nu pot să uit, însă, cum pașii mărunți, puși laolaltă, m-au purtat până sub ale vârfului văi stâncoase. În viață, progresul susținut se realizează constant, clipă de clipă, nu în hopuri care să schimbe, peste noapte, destinele.

E trist că nu mai știm să avem răbdare. Vrem, tot timpul, altceva. Imediat ce dăm de greu întoarcem spatele și fugim. Din această cauză iubesc eu muntele: cu fiecare abrupt urcat mai înfrâng câțiva din demonii care mă îndeamnă să dispar acasă. Așadar, mă cațăr pe munți nu ca să zăresc nevăzutul, ci o fac doar în încercarea de a descoperi cum să mă aflu pe mine.

 

Miercuri, 2:58

Adeseori, durerea constituie exact forța necesară pentru a pune lucrurile în mișcare. În cazul meu, mă scoate din cort – capul îmi urlă, cu împunsături aproape fizice.

Cerul e inundat de puncte din cele mici care provoacă mereu visare și cărora oamenii le spun stele. Prin fața ochilor îmi trece, între două clipiri, o singură dorință: să ne pierdem printre ele. Doi saci de dormit, aerul rece al nopții și cerul infinit de deasupra spre care să ne zboare gândurile – asta ar fi perfecțiunea.

 

14:16

Să cobori prin Cheile Tâmnei nu pare deloc ușor, dar ei urcă. Și nu singuri, ci la pas cu doi căluți resemnați sub greutatea încărcăturii. Par tată și fiu, deși aparențele mă pot ușor înșela. Timpul petrecut sub muncă grea își lasă altfel urmele asupra omului…

– De unde veniți? mă întreabă puștiul ce nu realizează că abia dacă am 5-6 ani peste cei ai lui.

– De la București, răspund eu, constatând că iarăși, ca de obicei când sunt întrebat asta, am oscilat între Buzău și capitală.

– Unde mergeți pe aici? fac eu indiscreția de a vrea să știu.

– Iaslevnița!

Mă uit cu privire pierdută în ochii munteanului. Fața îi e numai zâmbet…

– E o comună peste munte, tot înainte pe poteca aceasta, mă lămurește el.

Și continuă să îmi povestească cum că acolo locuiesc și vin aici doar la grădini, animale și muncit.

– Aici e greu, nu ca la București! mai spune el, resemnat parcă.

Eu, pentru că altfel nu se putea, vin cu o replică de mare idiot:

– Mai bine aici decât la București!

Nu se poate ca seninătatea și naturalețea cu care acești oameni înfruntă viața să nu te facă să rămâi prost în fața propriilor nefericiri. Eu plâng de micile disconforturi cotidiene, iar ei bat 15 kilometri pe drumuri de munte doar ca să aibă ce pune pe masă!!! Unde am greșit, ca oameni, de am făcut din societate un loc atât de plin de egoism și nedreptate?

Cu două palme date peste suflet, plec mai departe. Nu, nu îndrăznesc să îi întreb cât de des traversează munții, mi-e frică să nu mă întrec în penibilitate, venind cu un răspuns mai prostesc ca cel de dinainte.

 

22:15

– Nu vă supărați, cine vreți să îi roage să nu mai fumeze în tren? mă adresez eu, după ore de rezistență, unuia din controlori.

– Ușile sunt deschise și fumează pe hol, îmi răspunde acesta, însă, ca și când problema e la mine, nu la ei.

– Așa e, dar tot fumul e în vagon, nu afară! Cine vreți să ia atitudine, eu?

Dar el nu mai catadicsește să îmi răspundă, se uită la mine și își vede de drum, fix printre cei 5-6 oameni care nu au nicio treabă. Ba mai mult, unul din ei începe spectacolul:

– Care e problema ta? Suntem fumători, de ce nu ai pic de respect pentru noi?

În fața argumentului, rămân fără cuvinte – cine față de cine nu are respect? Încerc să îi explic că poate să fumeze cât are chef, dar să închidă ușa și să își dea interesul să direcționeze fumul cât mai spre afară. În zadar…Pledoaria continuă, cu vorbe nu tocmai frumoase și cu atacuri nesimțite. Nu îmi bat capul, dar nu pot să nu remarc cât de puțin bun-simț au fumătorii, în general, pentru cei din jurul lor, dar și cât de nerespectate sunt legile la noi în țară. Până la destinație, tot oscilez dacă să merg să fac o plângere la CFR sau să îmi văd de treaba. Aleg a doua variantă, eforturile chiar nu ar justifica rezultatele (lipsă, cel mai probabil).

Obosit, urc în Uber și îmi las gândurile să se așeze. Șoferul nu vorbește cu mine, eu nu vorbesc cu șoferul. Mă simt singur. Îmi place.
Crovurile din Muntii Mehedinti

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *