Poezii


Ce cauți, tu, pe munte?

Scris de | 3 12 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Ce cauți, tu, pe munte, o, suflet obidit?
Ce vis sau ce speranță atât te-a obosit
Încât să îți porți pașii pe drumuri de abis?
Cu ce te-ncurcă viața sau ce dureri ți-a zis?

Căci pari înfrânt pe cale și gâfâi cu amar:
E-așa de greu în vale, ți-e traiul în zadar?
Nici sus aici nu-i bine, căci frigul mușcă dur,
E tot mai greu pe munte, și-aici e timpul fur…

Poteca nu e lină, iar stâncile-o fărâmă,
Pericolele-s multe, odihna e-ntr-o rână
Și totuși dai vecia de jos de la oraș –
De ce, suflet străine, de ce ești așa laș?

Oh, drag ce mi-e de tine, natură cu alai
Cu chipul tău de sticlă, cu părul prea bălai!
De asta vin la tine, târându-mă-obosit:
Să-mi caut iarăși suflul, să știu că m-am găsit.

Căci, vezi tu, munte aspru, cu alb pictat în barbă,
O fi ușoară viața, dar jos e-atât de oarbă!
Și eu, împins de spate, îmbătrânit de tânăr
La tot acest cenaclu, refuz să pun un umăr!

Nu știu ce vreau la tine, nu vin ca să găsesc:
Îmi umblu pașii-n codri fără nimic primesc.
Dar inima tresaltă și cântă cu ecou
Că ea urcă pe munte, căci tu mă faci om nou!

Suflet tomnatic

Scris de | 23 11 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mă-ntreabă vântul printre crengi,
De frunzele căzute-a dor
Ce poartă pașii mei, betegi
Pe căi prea pline de fior.

Mă pierd în valuri de pădure,
Uitând ce-am vrut ieri să devin;
Mă zbat în șovăieli de spume,
A unui suflet doar venin.

Nu știu de cer, de soare sau lumină
Doar merg bezmetic nicăieri…
Speranța-i singura ce-alină,
Necunoscutele-mi dureri.

Și mă arunc în valea-adâncă,
Să mă găsesc spre infinit –
O toamnă, cât îmi ești de sfântă,
Când te descoperi blând, șoptit!

Mi-ajunge, lume, o valiză!

Scris de | 1 10 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu vreau să car în viață, după mine
Bagaje multe, grele, pline de ce-i rău,
Căci pașii lini, urcând spre zări senine
Deschid speranței un tablou cu chip de hău.

E plină lumea de comori ce umerii apasă
Pe care oamenii le vor c-un dor nefast,
Uitând să-și umple-a sufletului casă
Cu praful vieții unui trai mai vast.

Căci nu e prețios un drum de aur,
Pavat cu lucruri, bani și chiar cu bogății;
Constați, mult prea târziu, că nu e laur
Să vrei să ai, dar să nu lupți să fii.

Sunt alte nestemate ce vor timpul
Și merită sudoarea pe altar s-o verși…
Se poate fericire și mai simplu,
Decât gonind, pe brânci, în buzunar să-ndeși.

Eu vreau în viață numai o valiză,
Să pun în ea nu multe, dar cu rost.
Vreau dor aprins, gând bun și…o surpriză,
Să nu mă plictisesc când drumul e anost.

Mai vreau să-i bag prin buzunare
Iubire până nu mai pot căra;
Un dram de nebunie s-o-mpresoare,
Să pot nu doar s-alerg, ci chiar visa.

Nu pot să mă lipsesc de fericire
Și strop de zâmbet bine-ales;
Pentru la greu pun glas de nemurire,
Să mă ridic, chiar de-oi cădea prea des.

Și, uite-așa, pun în valiză greutate,
Ce nu apare nicăieri pe talere lumești…
Căci nebuniile din suflet dezgropate,
Cer altfel de talent de vrei să cântărești.

De asta, iau cu mine mai departe
Din praful neglijat numit valori –
Vom fi doi călători ciudați, pe-un drum aparte:
Eu și valiza mea, cea plină de comori.

P.S:
Era să uit – mai iau, în viitor, cu mine,
Un suflet fain, mult prea frumos:
Te iau, da, draga mea, pe tine
Să-mi fi tovarășă de drum și de stat jos.