Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

Scris de | 9 Oct 2016 | Despre: diverse | Fără comentarii


 

14590437_1227644623943922_6596684271679672091_n

Nu particip des la concursuri, dar când particip…scriu! Și scriu nu pentru că nu ar fi o mulțime de persoane cărora să le revină sau care să se ocupe de slujba asta, ci o fac pentru că merită. În primul rând pentru mine, ca să îmi aduc aminte peste ani de „cum a fost atunci”, iar în al doilea rând pentru toți ceilalți. Nu se știe niciodată cine citește, rezonează cu povestea și se mobilizează să își depășească limitele. De asta, cât mai des posibil, lucrurile faine ar fi bine să fie încurajate, iar celelalte lăsate deoparte: pentru că învățăm prin exemplu, nu prin vorbe.

Azi am participat la un concurs de alergare, Bucharest International Marathon, 9th edition. Așa că scriu. Nu cu multe detalii, ci succint, ce îmi vine acum în minte din aspectele importante.

Am ajuns iarăși Pacemaker, tot la semimaraton și tot la 1h50m, ca la ediția din primăvară. Am conștientizat cu ceva timp în urmă că sunt prea leneș ca să alerg regulat distanța de maraton, dar am și văzut că 21 km chiar îmi prind bine. Totuși, din cauza unor dureri persistente la genunchi și a altor priorități pe timp de vară, alergatul a intrat într-un con de umbră totală. Așa, cam pentru 3 luni și ceva. Asta până acum 3 săptămâni când primesc confirmarea de la Gabriel că m-a luat în echipă. Na, mă înscrisesem, să dau înapoi nu voiam, deci la antrenamente cu mine.

Dar nu am ieșit decât de vreo 6 ori, cu cea mai lungă alergare de 11 km, pace 4:47 min/km. E incredibil cât de ușor îți ieși din formă (de asta, probabil, se zice că „excelența este un obicei”)! Totuși, în ziua cursei trebuia să merg cu 5:11 min/km, ar fi urmat să fie bine. Doar genunchiul nu știam cum o să se comporte, dar aveam să aflu.

Ora 8:30 mă prinde agățându-mi numerele pe tricou și schimbând 2-3 vorbe cu oamenii cunoscuți din preajmă. Vine încălzirea, statul la coadă pentru toaletă și, mai apoi, intratul în rânduri. Imediat, alergătorii se adună în jurul nostru, dornici, evident, să termine înaintea noastră. 😀

Cursa a mers pe exact același traseu ca și data trecută: ocolirea Palatului Parlamentului, Piața Unirii, urcat pe Calea Victoriei până după Academie, apoi înapoi și pe Elisabeta, urmat de Podul de la Eroilor și încă o tură în jurul Palatului Parlamentului. Adică cam 21 de kilometri cu 5 urcări ușoare în program.

Lucrurile au mers perfect încă de la început, cel puțin pentru noi. Ne-a jenat puțin aglomerația, dar ne-am revenit repede și ne-am axat pe un ritm cât mai exact și cât mai ușor de „digerat” de către concurenți. Am mai variat noi puțin viteza, cât să avem de unde pierde pe urcări, dar totul cu măsură.

Pe Victoriei ne-a lovit iarăși „adormirea” celor de la ștafetă care, pur și simplu, nu au putut fi mobilizați să facă ceva gălăgie. Acum nu știu, poate că au țipat înainte și după noi și poate că îi durea în gât deja, cert e că ori de treceam prin cimitir, ori pe acolo, cam tot aia. Trist, știu. Abia pe retur i-am mai dezmorțit puțin, pe unii…

Pe Elisabeta am încercat să-i momim pe oameni cu o oprire scurtă la Mc sau KFC, dar nici timpul nu ne-a lăsat (eram în urmă cu vreo 7 secunde), nici ei nu au vrut, cică sunt sportivi și nu mănâncă decât chestii sănătoase. Unii chiar au mers mai departe, zicând că nici bere și pizza nu își iau la final, din același motiv!

În zona Eroilor, ne-am lovit de cel mai puțin plăcut moment din viața de pacemaker: rămânerea majorității oamenilor în spate. E adevărat, am mai adunat noi alții după drum și am și avut destui care ne-au urmat îndeaproape, dar golul parcă tot rămâne. Căci, nu știu cum se face, dar la fiecare cursă, indiferent de timp, vine un moment când mulți se rup. Uneori accelerăm noi, ca pacemakeri, mai brusc, dar, de cele mai multe ori, oamenii pur și simplu se lovesc de un mic zid și pierd ceva timp.

A doua buclă în jurul Casei Poporului este, mai mult ca sigur, cireașa de pe tort. Cumva, cred că e momentul de maxim amuzament al organizatorilor. Parcă mi-i imaginez cum privesc dezamăgirea alergătorilor care, trecând pe lângă finish, continuă pentru încă aproximativ 3 kilometri! Deh, merită și ei, pentru tot efortul depus, un minim de distracție…:)

Pe coborârea de la Marriot începem să încurajăm oamenii să accelereze ușor, dacă simt că pot. Încet, încet, rămânem tot mai singuri, chiar și o „creață” ce se dădea aproape moartă cu doar câteva minute mai devreme, ne lasă în urmă și îi dă spre target-ul zilei, <1h48. (Aflu mai târziu că a scos timpul dorit, deși pe traseu chiar nu mai spera…Și m-am ales și cu îmbrățișare pentru asta! :)) ).

În ultimul kilometru reușim să rămânem cu desăvârșire doar noi: cine a putut, s-a dus, iar cine nu, nici nu ne-a depășit. Ne dăm mâinile toți trei din echipă și trecem, voioși, linia de sosire. Primim 2-3 mulțumiri de la oameni și, după ce ne luăm medaliile și ne hidratăm puțin, ne împărțim fiecare la ale noastre.

Înainte de plecare, îndrăznesc să urc pe banda celor de la Galant Om, cu iluzia că o să fiu kenyan pentru 3 minute. Iluzii!!! După nici 1 minute jumătate de alergat cu 3:10 min/km, trag pe dreapta și mă declar învins. Plec, și cu capul în pământ, dar și fără premiu, însă cu mulțumirea unei duminici superb petrecute.

Și, pentru că nu pot să nu închei fără să zic și asta: e incredibil cât de bine arată orașul acesta fără tona de mașini ce umplu, zi de zi, străzile. Și da, poate că pe toate celelalte artere traficul a fost infernal și oamenii ne-au înjurat, dar abia văd și ei că nu, nu șoferul e centrul unui oraș, ci oamenii. Poate le intră în cap, până la urmă…

 

Mulțumiri:

  1. Lui Oana și Gabriel Solomon pentru eforturile depuse și pentru că m-au acceptat în echipă pacemakerilor.
  2. Lui Dan Și Dragoș, colegii de echipă de la 1h50.
  3. Tuturor celor care au stat în preajma noastră, sperăm că v-am ajutat să vă fie (măcar puțin) mai bine.
  4. Prietenilor și cunoscuților cu care am avut ocazia să mă revăd, vă știți voi, a fost o plăcere! 🙂

P.S: Din cei care ați alergat cu noi, dacă aveți sugestii sau un feedback de oferit, spuneți-l cu încredere, o să ne ajute pe viitor.

* MIB – Maratonul Internațional București

pacer-oct2016

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *