Redescoperind Bucegii in ritmuri solitare

Scris de | 24 Aug 2017 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Minunatia de apus traita din Saua Strunga

Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate.

Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață.

Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri.

Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga.

Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice.

Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus de cabană, gonesc către Babele. Doar vântul furios mă încetinește, asta dacă nu pun la socoteală fluxul de turiști pe care trebuie când să-i depășesc, când să îi las să treacă. Mai departe, cobor val-vârtej către Platoul Padina (se vede că îmi e dor de o alergare montană!) și, pentru că ceasul nu indică nici 15:00, îmi fac planul să o iau prin Canionul Horoabelor. În sfârșit, urma să mă bucur de o porțiune de traseu cu adevărat necunoscută!

Dar necunoscutul nu vine niciodată în hainele în care te-ai aștepta să îl afli. Cumva, se descurcă bine la a te surprinde și la a te scoate din zona de confort. Iar când vine vorba de munte (și de un canion după câteva zile ploioase), cu atât mai mult. Este, până la urmă, ca în viață: îți conturezi niște idei despre cum o să fie, dar nimic nu o să egaleze dificultatea și splendoarea realității.

Liniștea pădurii dese de conifere mă cam strângea cu apăsarea ei, așa că am început să fluier, fals, fragmente din melodii uitate prin colțurile minții. Cu ochii atenți să nu pierd poteca, mi-am continuat urcarea pe firul apei – dacă e canion, atunci trebuie să aibă și apă! Nu am avut de așteptat mult în incertitudine, pentru că zgomotul cascadelor a început să răzbată și, după doar câteva minute de la intrare, a trebuit să mă las cuprins de farmecul naturii. Nimic din „bulevardul” părăsit la intrare nu avea să mă pregătească pentru pereții falnici de stâncă, mirosul de pământ umed, valurile înspumate ale râului și cerul albastru izolat departe deasupra!

Parcursul, din fericire, s-a dovedit mai ușor decât mă așteptam, iar apa, cu excepția câtorva locuri unde a trebuit să mă descalț și să îmi pun jacheta impermeabilă în cap, extrem de abordabilă. Doar că, pentru că nu aveam cum să scap, aproape de final, când cursul era lin și poteca ușor de urmat, m-am decis – neintenționat, evident – să iau niște apă curată și pentru mai târziu…în bocanci! Tot atunci, mi-am amintit că nu am șosete de schimb la mine…

Ajuns la Strunga înainte de 18:00, m-am văzut pus față în față cu suficient timp să termin și treburile, dar să și dorm devreme. Apusul văzut din șa m-a cucerit, ca de fiecare dată. Pentru mine, e momentul magic al zilei, atunci când întunericul și lumina dansează una în brațele alteia pictând tablouri ce te lasă fără respirație. De aici, de pe versantul ce se deschide către Moieciu, peisajul e rupt din altă lume – umbrele și razele soarelui se împletesc desăvârșit, iar explozia de culori aruncă un văl de minune nu doar asupra lumii, ci și asupra sufletului. Pentru aceste câteva clipe trăite în frigul crunt al muntelui (cu un vânt atât de puternic că îmi înghețau degetele pe aparat!) și tot ar trebui să fiu, zi de zi, mai recunoscător decât aleg să fiu.

Prins, în mijlocul unei familii de polonezi, a trebuit să las somnul să mă aștepte o vreme. Entuziasmați de tot ce înseamnă România, colegii de cameră mi-au arătat un portret interesant de familie: cum să te cari cu toți cei dragi pe munte. Însoțiți de cele trei fete, părinții duceau greul bagajelor, dar era tare fain să vezi cum și cele mici au propriile rucsacuri și propriile responsabilități. Inevitabil, ne-am lungit la povestit, dar, cum parcă se mutaseră pe munte și cum avuseseră de cărat o mulțime de kilograme în spate, oboseala i-a ajuns repede din urmă și liniștea a cuprins întregul refugiu.

Dimineața m-a surprins, așa cum aproape întotdeauna pățesc în natură, foarte odihnit și cu mult chef de mers. Genunchii scârțâiau un pic, dar măcar vijelia de cu seară se mai oprise. După un mic dejun pe fugă – căci calea se anunța lungă – am pornit spre Omu. Traseu cunoscut, plaiuri line, deschidere superbă spre Rucăr-Bran și Piatra Craiului – așa s-ar putea rezuma prima parte a zilei.

În zona vârfului, am dat de altă autostradă de oameni, așa că m-am grăbit imediat să o iau la vale, în căutare de liniște. Nu de alta, dar muntele are rolul nu doar să te înalțe, ci și să te izoleze. Și nu, nu știu la alții cum e, dar eu l-aș îndrăgi mult mai puțin dacă ar ajunge mai civilizat și mai puțin sălbatic!

Am ales să cobor către Mălăiești pe poteca de vară. Datorită peisajului, evident. Șerpuirea traseului oferă o panoramă tare faină asupra întregii văi că e mai mare păcatul să te înghesui printre bolovanii Hornului când ai o așa alternativă în apropiere! În timp ce pașii se rostogoleau la vale, gândurile mi se învălmășeau în minte: să mă întorc pe Tache Ionescu sau prin Brâna Caprelor?

Sunt unele decizii în viață care, deși simple pe hârtie, au darul de a-ți complica mersul. Datele sunt clare, dorința există, dar obstacolele parcă vor să te împingă aiurea. Știi – căci întotdeauna știi! – că, luând-o pe varianta ușoară, o să regreți. Și peisajele, dar mai ales lașitatea. Faptul că ai ales comoditatea în detrimentul provocării, iată ce o să te roadă! Privești versantul, zărești poteca și conștientizezi cât o să fie de greu. Soarele arde, umbră nu ai de unde lua, iar mersul la vale te îmbie tare duios și înșelător. Eziți. Îți vine să urli. Totuși, pornești. Nu știi ce decizie ai lua cu altă ocazie (căci, deși toate luptele sunt asemenea, mereu reacționăm altcumva), dar vezi cum peretele de stâncă se apropie. De data asta, confortul a pierdut. De data asta, ai fost mai puternic.

Urcușul către Brână e chinuitor, dar scurt. Pe lângă prima parte, mersul pe curba de nivel pare o joacă de copil. Compensează, însă, priveliștea. E fix momentul acela în care realizezi pentru ce a meritat toată sudoarea: pentru astfel de clipe în care să stai la marginea timpului și să te simți de neînvins. Constați, foarte repede, că ai fi fost un fraier dacă ai fi ales calea ușoară – de ce nu ni se întâmplă astfel de revelații când suntem față în față cu deciziile?

Coborârea de pe Bucșoiu a rămas, din păcate, la fel de tehnică și nesuferită pe cum mi-o aminteam. Nu știu exact de ce, dar îmi displace total. Norocul meu că nu am uitat (de tot) cum se coboară în viteză, așa că, destul de curând, sosesc pe curba de nivel către Poiana Izvoarelor. Drum de uzură. Pădure. Liniște. Eu și gândurile mele. Nu e rău să fii singur, rău e doar să nu îți placă să rămâi numai cu tine.

Sosit la Gura Diham, nici nu știu dacă vreau să fiu luat de vreo mașină sau nu. Sunt depășit constant, dar nu schițez niciun gest. Din proprie inițiativă, nimeni nu oprește. Nu mă plâng, sunt ultimele minute aproape de natură (dacă drumul Bușteni-Gura Diham mai poate fi considerat natură!), așa că îmi iau timp să respir, să privesc, să mai pun în mine câteva ultime bucăți de munte. Să îmi ajungă, sper eu, până când voi reveni.

Nu de alta, doar că acolo unde îți e inima te întorci întotdeauna, fără să stai pe gânduri. Cumva, nu tu cucerești muntele, ci el te cucerește pe tine. Până la urmă, acesta e farmecul, de inegalat, al lumii: îți arată cât ești de mic într-un univers atât de vast. Și, în loc ca aceasta să te umilească și să te facă să fugi, te determină să te întorci ca să crești.

P.S: Galeria foto e mai jos!

Redescoperind Bucegii

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *