Spectacol de nori pe scena Builei

Scris de | 11 Iun 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


DSC_5399

Să urci pieptiș prin nemarcatul pădurii nu e niciodată ușor. Dar parcă tot niciodată satisfacția nu e mai mare decât atunci când depășești liziera și te descoperi în neantul frumosului alpin.

Nimic nu îmi place la mersul la munte ca simplitatea traiului. Bineînțeles, se poate să îți bați joc și de acest ultim templu al lipsei de confort, dar parcă aici natura se opune mai îndârjită și mai decisă. Nu de alta, dar oferă – la schimb cu strictul necesar cu care ne sufocăm viețile – tablouri de trăiri și speranțe ce acaparează cu totul. Fără comoditate, fără superficialitate și fără valori ce se uită odată ce întorci pagina. Pe munte, natura este regină: reduce totul la esența frumosului desăvârșit.

O priveliște ce taie răsuflarea ne face să ne descoperim micimea. Flori multicolore ne gâdilă gambele și nori jucăuși ne dansează pe deasupra. Inimile galopează către un ritm mai odihnit, căci efortul le-au dus bătăile pe cote amețitoare. Tocmai ce am ieșit în creasta principală a Parcului Natural Buila-Vânturarița și nu ne trebuie mai mult de câteva clipe ca să ne decidem că o să ne placă și că o să mai vrem.

Situat în Munții Căpățânii, acest parc este ca o oază de pace într-o mare de tumult. Ca să îl descoperi, însă, tenacitatea îți este pusă serios la probă, căci mersul prin pădure poate să pară interminabil. Există mai multe căi de acces, dar principalele localități din care ajungi în creastă sunt Olănești, Pietreni și Bistrița. De la un capăt la altul, traseul principal (adică cel care străbate vârfurile principale: Piatra, Albu, Buila, Vânturarița Mare) nu are decât 14 km, așa că o zi de vară este mai mult decât suficientă pentru un circuit care să acopere cam tot ce este de văzut în acești munțișori.

Căci nu impresionează prin grandoare, ci, ca un paradox, prin îmbinarea simplă a câtorva elemente îți intră în suflet. Parcă numai aici (și, poate, puțin și în Ciucaș) stâncile, pădurile și poienile se împletesc într-un tot atât de unitar, încât nu ai cum să rămâi rece. Pentru mine, astfel de peisaje mă fac să mă întreb de ce a trebuit să inventăm orașele. Dacă aș putea trăi tot timpul în frumoasa izolare a naturii, aș alege cu drag, oricând, un colț de munte să fie doar al meu.

Drumul pe creastă este destul de anevoios – pietre mii brăzdează verdele crud de primăvară al poienii -, dar coloritul florilor și spuma norilor compensează din plin. În plus, deși pentru după-amiază se anunță ploaie, nu ne grăbim: ființele ni se cer umplute cu pace, indiferent de inconveniente.

La stânga, drumurile ni se curmă brusc – ne rămâne doar neantul. Pereți verticali, pe care și aerul se prăvălește abrupt, se pierd în coroanele închise ale brazilor. Din loc în loc, doar grohotișuri schimbă macazul, de la stânci uriașe, la pietricele firave pe cărare.

În jur, cât vezi cu ochii, doar munte. E adevărat, spre dreapta, aceștia au și un final. În sufletele noastre, însă, niciodată nu vor putea fi înlocuiți. Nici de limite fizice, nici de cele ale spiritului. Doar un îndrăgostit de altitudine poate înțelege cum, dintre toate activitățile și metodele de relaxare de pe lumea aceasta, poți să o alegi pe cea mai provocatoare, solicitantă și dură și să fii fericit. Prea fericit!

Treptat, norii ne învăluie în mantiile lor de mister. Ca la un semn, ni se descoperă ceea ce ne așteaptă. La un altul, priveliștea dispare. Înaintăm după instinct, ca după o chemare.

Ploaia ne salută și ea, dar cu răceală. Și-a ales momentul astfel încât să nu ne putem ascunde nicăieri din calea întâlnirii. Mi-e frig, dar îmi place să tremur. Simt că trăiesc, în ciuda șiroaielor curgându-mi prin barbă. Să te descurci cu puțin – și să îți fie bine – iată una din marile provocări ale zilelor noastre. Mie, doar muntele (și drumul, în general) îmi arată că se poate. Nu puține din lucrurile care ne „trebuie” sunt, de fapt, balast care mai mult ne încurcă.

În simplitate, parcă se găsesc resurse nețărmuite de satisfacție. Nu de comoditate, ci de împlinire. Nu ai nevoie de mult ca să fii fericit. Totuși, trăim ca și când dacă nu avem, nu suntem.

Cerul se îndură de noi, iar ploaia ne oferă clipe de respiro. Frișca unui nor cald ne ia în brațe cu putere. Vârful ne așteaptă. Îl ajungem, îl atingem, îl simțim. Dacă am putea, ne-am contopi într-o singură ființă. Respirăm adânc, să ne ajungă. Nu a fost ușor, dar nu e loc de regrete: dacă s-ar mai putea, am mai vrea. De munte nu te poți sătura niciodată.

 

P.S: Mai multe poze se găsesc pe Facebook!

 

P.P.S: De astăzi până pe 10 Iulie cele două cărți vin la preț de una: doar 20 de lei! Comandă fie „Munte, Vremuri, Depărtări”, fie „Europa în 80 de Zile”, iar pe cealaltă o primești gratuit! Nu uita să răspândești vestea și printre prieteni, fii sigur că unii îți vor mulțumi!

1+1gratis blog

Vreau oferta!

 

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *