TEDx Eroilor Cluj: Povesti despre esec, povesti despre succes

Scris de | 10 Mai 2015 | Despre: diverse | Fără comentarii


1526729_895525650489156_7255483141843166993_n

Măsuram scena cu pași mari, așteptând ca emoțiile să se ducă și să intru – în sfârșit – în fața publicului. Întreaga zi trecuse cu greu, stresul nelăsându-mă să mă concentrez așa cum trebuie la eveniment și discursuri. Eram la TEDx Eroilor în Cluj-Napoca și da! urma să fiu următorul speaker în program. Ce căutam eu acolo? mă întrebam, în timp ce gazda evenimentului mă introducea. Dar nu mai aveam timp să răspund, trebuia să uit de tot (bine, nu și de discurs!) și să intru în lumina reflectoarelor; urma să încerc imposibilul: să câștig atenția a peste 800 de oameni. Cum să fac eu asta nu aveam habar, dar era mult prea târziu ca să pot da înapoi.

Ar fi trebuit – dacă tot voiam să renunț – să o fac cu săptămâni în urmă, nu cu 30 de secunde înainte de speach. Fusesem prea șocat de invitația de a fi parte a unui asemenea eveniment – și foarte speriat – dar nu puteam da alt răspuns decât unul afirmativ. Nu eram genul care să nu accept o astfel de provocare, mai ales că a fi pe scena unui TEDx constituia unul din visele mele de o viață.

Drumul până la Cluj fusese unul lung, iar când spun asta nu mă refer numai la cele aproape 12 ore de mers cu trenul. Zilele în șir de gândit ce și cum să spun, eforturile susținute în aranjarea unei prezentări și repetițiile peste repetiții, nu sunt decât câteva din ingredientele poveștii din spate. Abia dacă aș aduce vorba și despre nopțile adormite greu, imaginându-mă pe scenă și de faptul că la repetiția finală am fost provocat să schimb puțin structura și să introduc câteva elemente noi în discurs, aș putea spune că tabloul se mai completează puțin.

Firul gândurilor îmi fu însă brusc întrerupt de aplauzele spectatorilor: nu mai aveam scăpare! Am oftat adânc și mi-am făcut intrarea. Lumina nu era așa orbitoare cum mi se spusese, iar oamenii din sală se distingeau destul de bine. Super! mi-am zis, o să pot să fac ceva eye-contact. Am mai respirat o dată cât de profund am putut și am început: Se aude? Un Daaa!!! răzleț a ajuns din sală până la urechile mele. Se aude? am revenit eu cu întrebarea. Daaaaaaaaaa!!!!! fu răspunsul oferit de public. Nu!! Nu, dacă auziți ce vă spun, vă întrebam, ci dacă auziți cât de tare îmi bate inima de emoție! Nu știu dacă lumea a râs, a aplaudat, le-a făcut pe ambele sau niciuna; tot ce conta era că spărsesem gheața și că puteam începe. Deci: se aude? am mai întrebat pentru ultima dată înainte să intru în subiect, iar un Da!!! strecurat printre zâmbete îmi lovi timpanele în clipele imediat următoare. Puteam începe.

Nu știu cum mi-au trecut cele 12 minute acordate, tot ce îmi mai amintesc e că aplauzele au început să curgă și că ușor, ușor urma să dispar în spatele scenei. Nu prea aș fi plecat…De mult nu mai văzusem spectatori atât de plini de energie și de interes. Ba mai mult, să stai timp de 10 ore să asculți discursuri după discursuri, cum sună asta? Iar suportivitatea și atmosfera creată? De vis! Parcă eram toți o mare echipă, pentru care nu conta cine “iese mai bine”, ci important era ca întregul eveniment să fie un succes. Și a fost, zic eu. Și a fost, zic și organizatorii. Și a fost, zic și participanții.

Ajuns în spatele scenei tot ce am putut să fac a fost să respir – în sfârșit – ușurat și să ascult părerile organizatorilor cu privire la prestație și discurs. Sper că a fost și în realitate tot la fel de bine pe cât mi-au spus aceștia – o să mă conving eu când o să apară înregistrarea. Într-un fel, îmi e și frică, căci știu că o să fiu critic cu mine și că oricum nu se mai poate schimba nimic. Dar asta nu este neapărat de rău.

După câteva pahare cu apă rece și un feedback rapid, mi-am îndreptat pașii înapoi în sala principală. Ziua nu se terminase, iar de acum înainte puteam să ascult și eu concentrat 100% poveștile celorlalți. Lecțiile erau prea multe și prea inspiraționale ca să nu merite dedicare totală – în plus, știam că la plecare voi fi altul decât cel de la venire.

De ce? Păi, nu poți să stai o zi întreagă într-un mediu cu oameni care vorbesc despre eșecurile lor și despre importanța pe care acesta a avut-o în viața lor și să rămâi același. Cumva, unele din visurile și așteptările mele și-au găsit răsunetul în exemplele sau paralele enunțate, încât la sfârșit tot ceea ce îmi doream era să plec și să mă apuc de treabă. Cumva, am înțeles că ceea ce nu trăiesc la timp nu o să mai trăiesc niciodată. Și că dacă continui să amân să încep, o să încep să amân în continuare.

Am înțeles că viață nu este despre a-ți dori, ci despre a face. Iar dacă ai visuri pe care le lași pe mai târziu și din cauza cărora nu ești fericit, atunci să fii sigur că îți meriți din plin nefericirea.

Am învățat că în viață multe lucruri sunt posibile (spun “multe” pentru că nu îmi place exagerarea “toate”) și că oricât de puțin bătut ar fi drumul pe care vrei să apuci, e datoria ta să îl urmezi dacă acolo te cheamă inima.

Și mi-am reamintit că visurile care nu mă sperie, sunt pur și simplu prea mici și nu merită. Important e să îndrăznesc să visez mare. Și să acționez mare.

Am învățat – ca să rezum – că eroii există. Și i-am recunoscut peste tot: în public, pe scenă, în echipa de organizare.

Am învățat că și eu pot fi unul. Am învățat că pot fi propriul meu erou.

 

P.S: Cu ocazia aceasta am de tăiat trei provocări de pe lista cu imposibilități:

provocari

 

Mulțumesc, dragi organizatori și TEDx Eroilor! 🙂

UPDATE: Speech-ul poate fi urmărit mai jos!

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *