Unde dai si unde crapa: Retezat si Parang, pe fuga, printre furtuni naprasnice

Scris de | 23 Iun 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


DSC_0508_2

Într-un final, iată-ne în mașină, porniți. Drumul e lung până la Petroșani, dar Retezatul cu ale lui vârfuri stâncoase și lacuri mulțime, merită fiecare strop de combustibil consumat. Și de energie necesară ca să îl vizitezi, bineînțeles. Și, mai mult, pentru că nu îl cunoaștem decât prea puțin, din auzite, întâlnirea este cu atât mai de dorit și mai greu de așteptat.

Sosim în Câmpul lui Neag odată cu apusul soarelui, căci drumurile țării au grijă să facă din fiecare călătorie o întreagă aventură. Cine nu crede, să încerce numai să plece din București spre Valea Jiului și o să îmi dea dreptate. Muntele, se pare, cere uneori și altfel de sacrificii.

Ne găsim o poieniță retrasă pe malul apei, montăm la foc automat corturile și apoi ne întindem la masă. Vremea se anunță bună pentru week-end-ul prelungit ce ne stă în față, dar cu posibilitate de furtuni și ploi violente, de vară. Aceastea, însă, nu ne împiedică să punem la punct un plan pe cât de simplu, pe atât de ambițios: dimineața ne echipăm și pornim să dormim sus, la unul din locurile de campare din Retezat. A doua zi facem cât mai multe vârfuri, iar luni coborâm la mașină și ne întoarcem la rutina obișnuită a vieții.

Socoteala de acasă, totuși, nu prea se potrivește cu cea din târg…și, încă de Sâmbătă dimineață, lucrurile se cam dae peste cap. Așa că, după ce privim startul de la Retezat Sky Race, pornim ușor, fără bagaje, către cabana Buta. Am ales urcarea pe spectaculoasa creastă Pleșa-Piule, cu coborârea clasică pe forestierul către Cheile Buții. Nu de alta, dar la cât de mult urăsc eu drumul acela, nu aveam cum să îl ratez.

De sus, priveliștea e ruptă parcă din altă lume. Nu știu cum arată Raiul, dar, sincer să fiu, eu așa mi-l imaginez (și doresc). Pe cer, norii se luptă titanic cu albastrul transparent de sticlă al boltei. Pe pământ, verdele unei primăveri târzii, pictat cu flori multicolore, sparge monotonia stâncilor cenușii de rocă rece și moartă. În toată tăcerea, doar vântul șuieră, puțin aspru, puțin discret. Vântul și crestele munților, ce îndrăznesc să se avânte spre zări, ca o punte între aici și acolo. Sau, dacă e să fiu mai poetic: între prezent și viitor, între muritor și etern. Cu jind, privesc către îndepărtații Munți ai Cernei, via Creasta Godeanu: nu știu când, dar cândva trebuie să parcurg toți cei 80 de kilometri de traseu ce mă despart – momentan – de Băile Herculane. Ehe, multe sunt visele, puține se și realizează!…

Coborârea spre Cabana Buta este lungă, mult prea lungă pentru gustul meu. Mă încearcă o urmă de regret că nu avem bagajele cu noi, am fi putut dormi numai bine lângă refugiul Salvamont. Dar nu mai contează, zarurile au fost aruncate, Duminică mergem în Parâng și cu asta, basta!

Pentru că atât de mult au ajuns să se schimbe planurile, încât să schimbăm și muntele. Datorită unei coincidențe, a doua zi urma să ne unim cu alt grup de prieteni și să încercăm să ajungem pe Parângul Mare, al 4 vârf ca înălțime din România, 2519 m. Totuși, din cauza datelor diferite, urcușul urma să fie parcurs destul de decalat: cei trei veniți de la București dimineața aveau să ne-o ia serios înainte, iar ceilalți doi (care participaseră la concurs Sâmbătă și care tot mai aveau chef de alergat), aveau să rămână mult în urmă.

De la Rusu, în aproximativ 5 h ore suntem pe vârf. Din păcate, vremea nu e deloc roz, iar norii ne dau destule bătăi de cap. Așa se face că mai toate pozele sunt așa, cam cu capul în nori.

Creasta Parângului m-a surprins plăcut, recunosc, deși eram extrem de preocupat cu privire la locul de campat. În noaptea anterioară trecusem printr-o furtună teribilă, cu tunete și fulgere ce luminau tot cerul, dar și cu lună plină și cu piatră suficient de mare cât să ne facă să ne întrebăm dacă vor rezista corturile. Așa că, vrem, nu vrem, trebuie să campăm într-o zonă mai adăpostită, dacă avem de gând să avem un viitor în care să vizităm și alți minunați munți.

Aveam două opțiuni: fie ne întoarcem la Mija, fie continuăm până la Gâlcescu. După reunirea cu grupul fruntaș, decidem să mergem înainte (că doar înainte era mai bine!), urmând să vedem cum aducem mașina la noi, a doua zi.

După cum spunea prognoza, la ora 16:00 începe să plouă ușor. Totuși, vântul bătea furios de ore bune, așa că stropii nu fac altceva decât să mohorască și să șteargă și mai mult peisajul. Și, odată cu el, și entuziasmul nostru.

În căutarea Șeii Piatra Tăiată, energia ni se duce aproape de zero. Și vorbesc nu atât de cea fizică, cât de cea psihică. Nu de alta, dar nu prea ne bucurasem de peisaj, abia reușisem să zărim câteva lacuri prin pâcla densă de nori…

Lacul Gâlcescu ni se lasă greu descoperit, abia după 10-20 minute de bălăurit prin preajmă. Totuși, GPS-ul de pe telefon este de super-ajutor și ne aduce, de fiecare dată, pe poteca corectă, chiar dacă cu întârziere.

La 19:00 suntem deja campați, pe un vânt ce nu anunța deloc să se potolească. Ploaia ne tolerează suficient cât să mâncăm, dar furia vântului sporește cu fiecare clipă trecută. Curând, să ținem corturile nu mai este o opțiune, ci o obligație. Dacă nu se calmează, puteam spune liniștiți „Adio!” somnului pentru noaptea ce ne stă în față. (Sfat: Dacă ajungeți în zonă pe vânt puternic, campați între lacul Zănoaga Mare și Gâlcescu, este un loc cu zid protector de jur-împrejur, într-o mică șa ce ar trebui să ofere un adăpost mult mai bun pentru corturi.)

Și „Adio!” îi zicem, căci fix când se îngână ziua cu noaptea, decidem – puțin autoritari – că trebuie să strângem. În 10 minute toate erau împachetate și, deși nimeni nu avea starea necesară unui traseu de 3 ore, pornim încetișor către Obârșia Lotrului. Îi salutăm pe ceilalți campați acolo și, după ce le urăm succes, ne aventurăm pe traseul marcat Cruce Roșie. Marcajul ca marcajul căci, dacă nu aș fi avut GPS-ul cu hărți pe telefon, cred că și acum bălăuream prin jnepenișul de la izvoarele Lotrului! Totuși, după traversări repetate ale apei și nenumărate scurte întoarceri și ocoluri, dăm și de o potecă solidă și sigură. Mai apoi, poteca se transformă în drum forestier ce lasă, la rândul lui, locul asfaltului.

Campăm într-un mic camping neamenajat – riscant, printre brazi – și picăm într-un somn adânc. Dimineața sar direct în picioare și, după ce încropesc bagajul, fug către șosea să fac autostopul către Petroșani. Aștept 40 de minute în intersecție, dar a 7-a mașină e binevoitoare și mă duce până unde am treabă. Pe drum, dăm de copaci căzuți (zeci la număr), izvoare umflate, stânci dislocate. Sunt, toate, rămășițe ale dezastrului de cu noapte.

Îmi mai ia aproximativ două ore să mă reîntâlnesc cu oamenii și să pornim spre București. Pe drum, nu pot să nu mă gândesc la întreaga învălmășeală de evenimente, două întrebări stăruindu-mi predominant în minte:

  1. A fost înțeleaptă decizia cu plecatul noaptea?
  2. Cum ar fi fost dacă ne-ar fi prins vremea aceea teribilă în Retezat?

Răspunsurile, însă, nu le voi afla niciodată. Așa este viața: îți oferă doar frânturi de date, cu care te lasă să te descurci, după propriile capacități și după propria viziune. Și, după ce cărțile au fost jucate, nu îți rămâne altceva decât să știi că ai făcut cum ai considerat cel mai bine, dat fiind contextul sau situația.

P.S: Mai multe poze sunt pe Facebook.

DSC_0639_2

 

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *