În zilele noastre hoinăreala prin virtual aduce surprize la tot pasul, care mai de care mai altfel. Săptămâna trecută, în timp ce îmi mai băteam joc de timp prin lumea asta, am ajuns să citesc o postare care nu prea mi-a plăcut, sincer fiind. Dar pentru că oricum părerile personale nu sunt cele care contează foarte tare, am hotărât să plec de la ce spunea domnișoara respectivă și să construiesc un articol aici așa, mai pentru mine. În postare autoarea își expunea părerea cu privire la facultățile pe care și le aleg tinerii din ziua de azi, fiind foarte împotriva celor care optează pentru facultăți „fără viitor”. Chiar povestește la un moment dat cum întâlnește o tânără, studentă la drept (facultate din categoria celor de mai sus), foarte liniștită cu privire la viitorul ei, adoptând o atitudine de genul: „om trăi și-om vedea”. Inițial am crezut că tocmai această atitudine o condamnă și, când să mă ridic să aplaud, m-a trântit la loc pe scaun, brusc. Domnișoara noastră era împotriva ideii de a merge la facultăți de genul, în general; și nu avea absolut nimic cu atitudinea „lasă-mă să te las”, a celeilalte domnișoare… Și nu mi-a plăcut deloc! Nu mi-a plăcut nici atitudinea domnișoarei de la drept, dar mai tare nu mi-a plăcut atitudinea primei domnișoare. Cum adică, dom’le, să spui că „nu înțelegi ce au în cap oamenii care merg la astfel de facultăți”??? Eu mă întreb ce au în cap astfel de oameni de pun asemenea întrebări??? Dar adevărul e că mulți gândesc exact așa. Adică își analizează viitorul și ceea ce vor să facă în viață din perspectiva beneficiilor materiale și a rangului social. Ce faci după ce termini niște studii într-un anumit domeniu a devenit mai important decât dacă ești potrivit sau dacă îți place acel domeniu! Și mă întreb, cât e de corect să privim lucrurile astfel? Nu corect; mai bine zis, cât e de eficient? Uneori se dau și sfaturi (bine intenționate) cu privire la job-urile la mare căutare. Și, dacă mai sunt și bine plătite, ești împins și mai tare să mergi înainte. Eu mă întreb însă dacă poți duce, astfel, o viață împlinită. Oare cum o fi să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, singura ta satisfacție fiind salariul la sfârșit de lună? Ca să nu mai vorbesc de anii de studiu care, din experiență vorbesc, devin atât de ușor o corvoadă! Se spune că ar trebui să ne bucurăm de viața ce o trăim cât de mult putem. Atunci de ce să schimbăm cel mai bun timp pe o valoare atât de perisabilă cum e banul?...
Citește mai mult...
“Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton” – Emil Zatopek În articolul „Povestea din fața Poveștii” am încercat să aduc în prim-plan cum a decurs cursa, marcând momentele determinante ale acesteia. Acum e timpul să trec la a extrage învățăturile și la a citi cursa printre rânduri. Să alergi un maraton e o chestie tare de tot. Dar și dură pe măsură. E exact ca în viață: când să te bucuri, dai de greu, când crezi că nu mai scapi de rău, atunci vine binele, doar să mergi înainte. Așa cum povesteam în prima parte, jumătate din cursă am dus-o fără prea mari eforturi și foarte relaxat. Dar nu știam cât de tare urma să se complice lucrurile în a doua parte și de cât de multă voință voi avea nevoie să termin. Cu ceva timp în urmă mi-am făcut o listă cu „Provocări imposibile”, listă care cuprinde realizarea unor lucruri care mi se par nebunești și care trebuie să mă scoată din zona de confort și să mă ducă cât mai departe. Terminarea unui maraton era una din provocări, iar acum gândul îmi zboară departe, la ceva și mai imposibil. Oricum, e fascinant cum poți să ajungi să realizezi obiective pe care le credeai imposibile, dacă îți propui și te pregătești corespunzător pentru îndeplinirea lor! E foarte interesant că la o cursă de anduranță nu contează cât de bine te descurci pe termen scurt; cel mai important e să reziști până la capăt, cât de bine poți. Și trebuie să fii în stare să te stăpânești. La început era foarte mare tentația de a alerga repede și de a depăși alți concurenți, iar spre sfârșit dorința de a renunța era maximă; doar printr-o disciplină serioasă te poți abține de la a alerga cum simți. Uneori e mult mai important să gândești lucrurile, decât să le simți. Pe parcursul cursei am văzut cât conteză să ai pe cineva aproape. Fie că e vorba de prima jumătate în care am alergat cu Adi, fie că e vorba de ultimul sfert în care fratele meu mi-a fost alături, susținerea externă devine crucială în unele momente. Și simplul fapt că, uneori, te întâlneai cu fețe cunoscute sporea energia. Pot să spun că cea mai grea perioadă a maratonului a fost cea în care am alergat singur, pierdut în urmă de pacemakerii de 3:45. M-a surpins solidaritatea existentă între participanți, ca să nu mai vorbesc de încurajările spectatorilor! Deși, teoretic, ne aflam cu toții într-o cursă, sentimentul era unul singur: nu concuram cu ceilalți, ci cu noi înșine. Încurajări, o palmă așezată pe...
Citește mai mult...
„Dacă vrei să câștigi o cursă, aleargă 1km. Dacă vrei să vezi ce înseamnă viața, aleargă un maraton” – Emil Zatopek Așa cum spuneam mai demult, pe 6 octombrie urma să particip la primul meu maraton. Iată că 6 octombrie s-a dus și, cu el, s-a dus și Maratonul Internațional București – maraton la care am participat și eu. Și pentru că marile experiențe trebuiesc ancorate în timp, iată mai jos povestea din fața și din spatele poveștii. Povestea din fața poveștii Pe 6 octombrie se împlineau aproximativ 2 luni și 3 săptămâni de când începusem antrenamentele pentru maraton – primul meu maraton. Perioada era una insuficientă, îmi spunea site-ul pe care mi-am făcut programul de antrenament și care cerea un minimum de 4 luni de antrenament. Dar, cum nu puteam să plusez cu zile, nu am avut ce face. Îmi doream foarte tare să alerg cursa asta, așa că am încercat să compensez cu motivație. Pentru mine, maratonul de anul acesta era un fel de reeditare a unei încercări de anul trecut de a termina un maraton. Din motive destul de obiective, în 2012 nu am putut să particip decât la proba de semi-maraton, o experiență despre care poți citi aici. Ei bine, nu aveam de gând să ratez din nou și nu am ratat. Zilele premergătoare competiție au fost pline de emoție. Nopțile, nu mai zic, îmi lua o veșnicie să adorm! Oare cum o să fie? O să plouă? O să fie frig? Oare o să rezist? Vor fi suficiente antrenamentele mele? Dacă o să reapară durerea aia supărătoare din genunchi? Cum o să fie la „zid”? Și alte gânduri de genul. Dar au trecut. Și s-a făcut dimineață, duminică dimineață. Vremea? Cer senin și soare mult. Dar aerul destul de rece. Oricum, nu era rău de loc. Starea mea? Excelentă, atât fizic cât și psihic. Deși nu aveam decât două antrenamente realizate în ultima săptămână din cauză vremii foarte proaste(duminică – 21Km și marți – 5Km) mă simțeam foarte, foarte bine. În Piața Constituției atmosfera era una de vis: mulți oameni echipați care se pregăteau de cursă, muzică ritmată în boxe și o nerăbdare crescândă ce umplea aerul. M-am echipat repede, m-am întâlnit cu Adrian Podeanu, un bun prieten, aflat și el tot la primul maraton. Am mers la locul de unde trebuia să pornim, undeva în spate de tot, și am așteptat startul.La 9:00 ne-am pus în mișcare și ne-a luat aproximativ 2 minute să începem pe bune, adică să trecem de linia oficială de start. Citisem mult pe tema maratonului așa că partea teoretică a cursei era, cât de cât, acoperită. Strategia o...
Citește mai mult...O să încep totul cu o frază care va rezuma ce o să scriu mai jos și care te va face ori să te oprești imediat, ori să îți dorești să citești mai repede continuarea: „În viață nu contează atât de mult ceea ce faci, cât contează de ce faci!” Iar acum să trec la explicații. Tocmai am citit o carte care tratează, dintr-un punct de vedere solid documentat și destul de științific, subiectul motivației(eng: drive) umane. Concluzia este una pe cât de intuitivă, pe atât de ignorată: suntem motivați de activitățile care ne oferă împlinire sufletească. Nu, nu banii și nici pachetul de beneficii nu sunt pe primul loc, ci sentimentul că faci ceva important și în acord cu valorile tale. Ei bine, se pare că, totuși, întreagă societate se bazează pe un tipar greșit de motivare și anume: „sticks and carrots”. Sau, mai pe românește: „după muncă și răsplată”. Mai detaliat: dacă îndeplinești sarcina X, primești recompensa Y. Destul de simplu. Problema e că lucrurile nu merg atât de bine folosind această variantă, decât dacă e vorba de o sarcină repetitivă și monotonă, lipsită de orice urmă de creativitate și noutate. Adică, metoda „Dacă…Atunci” merge extrem de rar, pentru că aproape orice activitate implică creativitate și un anumit grad de flexibilitate. Ce legătura are asta cu concluzia de început? În momentul în care realizezi că ceea ce te conduce este un motor interior, al tău, viața ta se schimbă radical. Din clipa aia, nu mai stai să te gândești ce zic ceilalți despre tine, ce părere își face vecinul când o să audă că ți-ai dat demisia, ce o să zică mama și tata când or să afle că ți-ai schimbat facultatea sau ce o spună prietena când îi comunici că vrei să pleci în lume. De atunci tu realizezi că e viața ta viața de care trebuie să ai grijă și doar atât. Da, știu că sună egoist, dar este cea mai bună cale. Doar după ce ai grijă de tine, poți avea cu adevărat grijă și de cei din jurul tău. Iau moneda, o arunc în sus și cade pe partea cealaltă. Acum e vorba de motivația exterioară, aia care nu vine din tine. Eh, cam așa ne trăim noi viața! Mergem la lucru pentru a avea un salariu și un acoperiș deasupra capului. Facem școli peste școli că na, poate așa o să o ducem și noi mai bine. Intrăm în relații doar cu gândul la recompense. Și așa ajungem să muncim mult, să învățăm bine, să ne comportăm frumos, etc…doar pentru recompensele țintite. Rezultatul? Umanitatea noastră dispare; devenim niște simple mașini de business,...
Citește mai mult...
Comentarii recente