Că viețile ne sunt scurte și că merită trăite la maximum nu-i nicio noutate. Că puțini punem osul la treabă în încercarea de a scoate ce-i mai bun din fiecare zi, e altă poveste. Realitatea e dură însă și ne arată, la fiecare pas, că în viață nu e loc de iluzii. Ne-am obișnuit ca orice am face să facem mâine. Sau peste un an, sau când o să avem timp, sau când o să stăm mai bine cu banii etc. Ne învârtim după propriile degete și ne servim amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine. Și, uite așa, ajungem să ne trăim viețile în viitor. Dar într-un viitor care, în majoritatea cazurilor, uită să devină prezent. Adevărul e, însă, că ce nu facem astăzi nu vom face nici mâine. Iar piedicile care ne stau în cale nu sunt acolo decât ca să ne testeze hotărârea. Nu cunosc pe nimeni care să fii dorit ceva din tot sufletul și să nu fii obținut. Pentru că întotdeauna când vrei, poți. Și tocmai asta arată că ai vrut: faptul că ai obținut. Restul? Cum ziceam: amăgiri frumos ambalate în scuze ieftine. Până la urmă, viața e o chestie între două alegeri: trăiești așa cum vrei, acum, indiferent de context, sau NU. NU, adică lași pe altădată. Când o să ai mai mult timp. Sau mai mulți bani. Sau cu cine. Sau etc. Se găsesc motive, dacă nu vrei. Dar nu știu dacă merită, târgul ăsta: să dăm prezentul, care poate că nu-i perfect, dar e suficient pentru orice am vrea să facem, pe un viitor ce-l visăm luminos. Dar poate că n-am rezista fără iluzii, cine știe… Cine face ceva, face de azi. Cine face mâine, nu face...
Citește mai mult...
Străini eram cândva, străini, din nou, am devenit Și brusc cum ne-am găsit, la fel ne-am despărțit. Tu ai plecat deodată, fără motiv, intenție sau gând Nu te-ai uitat în spate, ci doar în zare, alergând. Ce-a fost, a fost…s-a dus ușor, exact cum a venit, Dar a adus, în bezni de noapte, frânturi de răsărit. Iar ceea ce e trist, la tot ce s-a ‘ntâmplat Nu e că ai plecat, ci e că n-ai mai stat. N-am să vin după tine, să te caut, nicicând Pentru că știi că, de vrei, te poți întoarce, oricând. Și știi drumul și valea și casa și poarta, Curaj îți mai trebui’, în mâini să-ți iei soarta! Dar pân-atunci…O fi rost de-o minune? Nimeni nu știe, de veste-a ne spune! Străini noi am fost, străini iată-ne iară Și bine-ar fi, ca în timp, în noi, să nu doară! Căci pașii se-unesc, făcând loc despărțirii De nu știi: real e? Sau doar rodu-amăgirii? Iar timpul tot trece, în goană, la pas… Important nu-i ce-a fost, important ce-a...
Citește mai mult...
Se apropia ora startului dar emoțiile caracteristice unei curse nu mă cuprindeau deloc. Întotdeauna aveam o stare de nervozitate când venea vorba de un maraton, dar nu și în dimineața zilei de 8 iunie. Ba mai mult, în noaptea anterioară dormisem relativ mult și bine – o altă ciudățenie – iar faptul că Hercules urma să fie primul meu maraton montan nu sporea deloc starea de nervozitate. Exercițiile de încălzire se scurseră anemic, fiind urmate de vocea din difuzoare ce număra secundele până la pornire. Se auzi un START! puternic, iar alergătorii adunați de prin toate colțurile țării o luară la goană pe Valea Cernei, în amonte. Era începutul Ediției a V-a a Hercules Maraton, iar totul anunța o cursă superbă, pentru toată lumea. Dar pentru mine? Pentru mine se anunța o cursă a necunoscutelor, dar și a frumosului. Cei 2 km de asfalt mă lăsară în a doua jumătate a plutonului și cu mult în urma celor 2 prieteni cu care participam. Nu mă stresam, aveam socotelile făcute de acasă, acum conta doar să mă țin de plan. Urma să alerg cei 45 km de traseu montan (2300 m altitudine urcată) în maxim 6 ore – asta era socoteala. Iar ca să reușesc asta știam că trebuie să nu fac câteva greșeli: să mă epuizez pe urcări, să alerg prea ușor pe plat/coborâri și să mă accidentez. Traversarea Cernei pe un pod de lemn marca începutul „distracției”: 600+ m de urcat în doar 5 km, dar trecerea grăbită a celorlalți alergători pe lângă mine nu mă încuraja deloc – era clar că merg prea încet și că nu mă simt foarte bine. După eforturi susținute însă, ajung la primul punct de revitalizare, iar mai apoi la capătul primei cățărări. Entuziasmul îmi era mare, așa că am trimis o parte din el și către aparatul foto ce ne lua pe noi, alergătorii, în primire. „Să fiu victorios măcar acum, la început!”, mi-am zis. Ritmul începu să crească ușor, iar panta să nu mai fie așa dură; doar soarele mă bătea în cap fără milă, dar nu era o așa mare problemă. Tot alergând, dau de Andrei Gligor, schimb câteva vorbe cu el și continuăm alergarea împreună. Pentru mine Andrei e unul din modele, iar să am ocazia să alerg cot la cot cu el nu poate fi decât o plăcere. Pe următoarea urcare mai serioasă îl las în urmă însă, dar mă prinde repede pe platul de pe creastă. Peisajul e unul fantastic: pajiștile galbene, panorama superbă asupra văii și aerul curat contribuind la un tablou de zile mari. După încă câțiva kilometri mă desprind de Andrei și îl prind...
Citește mai mult...
Cum povestești un eveniment de poveste? Iată dilema mea de acum…Pentru că asta a fost „100 for Children”: o poveste în care cuvintele sunt de prisos. Iar acolo unde cuvintele nu-și au locul, rămân doar faptele. Așa că…iată faptele: prima ediție, traseu București Otopeni-Valea Plopului, Prahova, cursă necompetitivă; 45 de alergători, împărțiți în 3 categorii: ultra maraton(100km), 2×50 km, sau 5×20 km; scop caritabil, banii strânși vor fi folosiți la construirea unui centru în Vălenii de Munte ( se strânseseră aproximativ 40000 de lei); o persoană a alergat toți cei 100 de kilometri, iar alți 5 au alergat între 65 km și 90 km; George Ogăraru a alergat alături de concurenți, împreună cu soția, fiul și un bun prieten, antrenor la Ajax; pozele se văd toate pe pagina de Facebook a lui Radu Cristi. Și totuși…parcă fără cuvinte nu se poate (sau eu nu pot, cel puțin 😀 ). Cursa a fost superbă, e lucru clar! Și frumusețea ei nu a constat în competiție sau premii (pentru că nu au existat!), ci în plăcerea alergării, zâmbetul și recunoștința copiilor, dar și satisfacția venită din faptul că ai întins o mână de ajutor cuiva în nevoie. S-a alergat prietenește, cu asistență pe tot parcursul drumului, ideea principală fiind aceea de a ajunge cu toții în siguranță la linia de finish. Ploaia ne-a stat prin preajmă, deși pe unii din participanții de la ștafetă i-a cruțat, cât de cât. Soarele a fost cu siguranță mult mai milos, pentru că el nu și-a arătat fața decât spre sfârșit, dar cu un zâmbet nu foarte cald. La apus a devenit și el prietenos, când s-a arătat în toată splendoarea lui, acoperind tot peisajul cu o mantie aurie. Sentimentul de la final a fost…priceless. Sentimentele, de fapt, pentru că au fost două linii de finish. Prima, la intrare în Valea Plopului, pentru așteptarea tuturor alergătorilor și parcurgerea ultimilor 3 kilometri împreună cu copiii de acolo. La primul final am ajuns cu unul din colegii de ștafetă, iar copiii erau super încântați să vadă că încep să sosească „atleții”, după cum am fost numiți. 🙂 Priceless, după cum spuneam :D… Al doilea final a fost finalul pe bune, adică sosirea în tabăra de copii de la Valea Screzii. După ce toată lumea a alergat ultimii 3 kilometri, am ajuns să trecem linia frumos împodobită de copii și să ne relaxăm, cu adevărat. Ce mi s-a părut foarte de apreciat a fost faptul că acești kilometri au fost alergați chiar și de unii din voluntari, dar și de cei care alergaseră deja distanțele astronomice de 70, 85, 100 km. Frumos, nu? Ce a urmat? O masă...
Citește mai mult...
Cum să apar, c-un coș cu flori? Dar nu mai sunt demult lalele… Și uite cum se strâng și nori: Cu ce să vin, de nu cu ele? Cum să apar, cu ciocolată? Dar știi, ne vom vedea pe seară… De n-o să vrei, o s-o fac lată Și cum o să mă scot eu iară? Cum să apar, în mâini cu-o casă? De unde! N-am așa putere… Și-n plus, tu n-o să cazi în plasă, Cu-aspecte de-astea, efemere! Cum o s-apar? Cum știu mai bine, Cu vers umil și poezie! Și sper să țină și la tine Și binișor, măcar, să fie. Cum o s-apar? Un prăpădit… Așa cum sunt, s-o zic direct! Și da, eu știu c-ai intuit Și nu mai e niciun secret. Deci am s-apar cumva, necum Și sper s-apari și tu, să știi! Și n-o să facem din tot scrum, Îmi e de-ajuns ca doar să...
Citește mai mult...
Comentarii recente