Astăzi îl așteptăm pe mâine. Mâine pe celălalt mâine. Săptămâna viitoare vrem să vină. Sau luna următoare. Sau anul. Sau… Așteptăm un viitor mai bun. Un viitor în care să scăpăm de anumite probleme și în care să ne bucurăm mai mult de fericire. Oare nu ne întrebăm, însă, de unde să îl luăm? Cine să îl creeze, dacă nu noi? De unde până unde speranța asta că ne va fii mai bine? De unde iluzia? De la prea multă așteptare, probabil. Căci așa ne-am învățat, să ne agățăm iluziile în cuiul speranței de mâine. Dăm prea puțină importanță activităților de astăzi, dar vrem ca rezultatele uriașe să apară. Și ajungem să fim nefericiți și acum, dar și după. Căci la ce bun să te încrezi într-un viitor mai bun? Adică e bine, dar de unde să-l iei? Și nu cumva tot ce facem e să ne amăgim, ridicându-ne așteptările? Și uităm de prezent – deși aici trăim. Și uităm de responsabilități, deși de așa ceva niciodată nu se scapă. Poate că e mai ușor să ne ancorăm într-un timp ce nu-i al nostru. Poate de asta așteptăm mereu week-end-ul, primăvara sau vacanța. Poate de asta nu facem acum ceea ce trebuie. Și, nu în ultimul rând, poate că din cauza asta nu suntem fericiți la fiecare pas. Pentru că așteptăm să fim fericiți la următorul. Sursă foto:...
Citește mai mult...
Pe drumul vieții alergăm de zor, Spre-un iluzoriu nicăieri frumos. Și printre pași ne amintim, cu dor De-un viitor ce-a fost din inimi scos. Pictăm, pe pânze albe de senin Emoții, gânduri, amintiri și fapte. Din ele facem cârpe aspre și venin Și le-asortăm cu note muzicale sparte. Fugim de noi, ne pierdem în tăcere, Iar visele le-ascundem prin ruine. Pozăm, în schimb, cu fețe a plăcere ‘Cercând – zadarnic – să-arătăm că-i bine. Căci noi, artiști pe lume aruncați Vrem să trăim, nu doar să existăm anost. Și ne trezim – târziu – însingurați, C-un viitor furat și c-un amar „a fost”. Dar nu uita: și eu, și tu, și noi, și voi, Suntem artiști ai propriului destin: De azi depinde-al mâinelui șuvoi – Va fi cu fericire sau regrete...
Citește mai mult...
Trântit pe zăpada înghețată, gândurile mi-au fugit departe în zare, parcă vrând să se piardă intenționat printre stele. Ce tablou se înfățișa privirii! Ca un praf de lumină aruncat pe covorul negru al bolții, astrele se uitau cu indulgență la noi. Erau răvășite de o ordine haotică, în timp ce vraja farmecului lor ne cuprindea mai tare și mai tare. Oare ce și-ar fi zis, dacă ar fi putut vorbi între ele? Cum le-am fi apărut, așa pierduți cum eram în depărtarea naturii? Ce-ar fi simțit, dacă ne-ar fi putut citi sufletele? Și ce ar fi descoperit în adâncurile ființelor noastre, dacă le-ar fi stat în putere să ne pătrundă? Uimire, bucurie, nimicnicie. Emoție, dorință, frică. Dragoste, tăcere, vârtej de sentimente. Toate adunate într-un singur cuvânt: speranță. O speranță pe care nu îndrăzneam să o rostesc, de teamă să nu fur din magia momentului prin grosolănia vorbelor. Căci ce sunt cuvintele, dacă nu trunchieri nefericite de suflet? Și la ce bun să le iei din tine și să le arunci în lume, dacă nu sunt nici perfecte și nici de durată? Cum clipele treceau odată cu adierile de vânt și cum nu era nici locul, nici momentul pentru astfel de dileme, m-am privat de luxul filozofiei și al respirației, preț de câteva închideri de ochi. Voiam să cunosc liniștea, să o iau cu mine și să dispar cu nesaț în marea de noapte. Și, așa cum un dependent nu poate fugi de lanțurile sale, așa îmi doream să nu pot nici eu pleca din preajma frumosului acelei seri de iarnă… Timpul însă curge ireversibil, fără să îi pese dacă sfâșie sau vindecă suflete și inimi. Și nici pe mine nu m-a iertat… Trebuia să las deoparte visarea și să plecăm, realitate adusă în fața-mi ochilor de zgomotul aerului ce intra și ieșea din ființele prietenilor. Căci, deși păream statui de gheață într-un tablou pictat în tonuri de alb, gri și negru, căldura din noi ar fi putut topi calote întregi de gheață, dacă ar fi putut fi eliberată și dacă ni s-ar fi oferit ocazia. M-am ridicat alene – luptând cu mine să mai stau – și am pornit spre pădurea întunecată de necunoscut. Urmat de ceilalți, am pătruns printre brazii falnici, pășind cu atenție sporită din cauza obstacolelor, prin zăpada moale și pufoasă. Printre crengi, stelele încă se zăreau. ...
Citește mai mult...
„Importanța pe care o dăm unui lucru e determinată de concesiile pe care suntem dispuși să le facem pentru a dobândi lucrul respectiv.” – Kilian Jornet, ultra alergător montan Viața – așa cum o putem trăi noi – nu este deloc dreaptă. Ea nu îți oferă nici ceea ce vrei, nici ceea ce te lupți să obții. Nu întotdeauna. Iar uneori – atunci când lasă de la ea – te pune să îi oferi ceva în schimbul victoriei dorite. Parcă e un suveran pe care trebuie să îl îmbunezi, aducându-i diverse ofrande ca să se îndure și de tine. Pe principiul balanței, așa funcționează lucrurile. Și nu, nu la echilibru mă refer! Deci hai să te provoc la un mic exercițiu de imaginație. Pentru câteva secunde, încearcă să te detașezi de tot ce ești și de tot ce ai. Și privește-ți viața din exterior, de la suficientă depărtare încât să nu îți scape nimic, dar nici prea aproape încât să te afecteze. Iar acum uită-te la lucrurile pe care le ai: ce ai dat în schimbul lor? Cu ce le-ai plătit? Ce sacrificii a trebuit să faci, ca să ajungi acolo unde ești? Acum, imaginează-ți o balanță: poate să fie colorată, mică, mare, de aur sau sticlă – cum vrei tu. A mea este cam cât jumătate de cameră, dintr-un metal argintiu ce lucește în razele soarelui de februarie ce-mi intră pe fereastră. Apoi ia ceva ce vrei să obții cândva în viitor și așează-l pe unul din talere. Poate să fie orice: o mașină, un job nou, o diplomă, o relație sau altceva. Nu are importanță ce alegi, atât timp cât alegi ceva îți dorești cu adevărat. Ce s-a întâmplat cu balanța, imediat după ce ți-ai pus visul la bătaie? S-a…ce a făcut? A, da, așa! Visul – acel ceva așezat pe unul din talere – s-a lovit instant de pământ. Zbang! Fără să poți face nimic să îl oprești… Lasă-l acolo, deocamdată, și hai să mergem puțin mai departe, căci există și o parte mai roz în această poveste. Balanța – după cum bine știi – mai are un taler. Iar acesta este gol, căci toată atenția ta s-a îndreptat asupra celui cu dorința. Deci, să ne întoarcem puțin și la el. Uită-te în jur – prin viață – și, având încă în ochi ceea ce vrei, încearcă să îți dai seama ce ai putea – sau ar trebui – să pui de partea cealaltă a balanței. Să zicem că îți dorești o vacanță de două săptămâni la munte. Hmm…vacanță, două săptămâni, munte – parcă sunt cam multe pentru a ajunge ușor la un echilibru, nu? Dar hai să...
Citește mai mult...
De ce trăiești? De ce te trezești dimineața? De ce te dai jos din pat și te apuci de treabă? De ce sari peste micul dejun? Sau de ce nu sari, dar mănânci numai prostii? De ce faci ceea ce faci ca să îți câștigi existența? De ce jobul acesta și nu altul? De ce mergi la școală? De ce înveți? De ce citești? De ce petreci atât timp pe Facebook? De ce te uiți la filme/seriale? De ce alergi? De ce mergi cu bicicleta? De ce nu mergi pe jos, ci doar cu mașina? De ce nu ieși mai des în parc? De ce nu faci ceea ce îți place? De ce nu călătorești mai mult? De ce nu iubești mai sincer? De ce nu asculți mai mult? De ce nu ești mai atent la lumea din jurul tău? De ce nu întinzi o mână de ajutor? De ce nu visezi? De ce nu acționezi? De ce umbli pe drumul pe care umbli? De ce te grăbești atât de tare pe el? Sau, din contră, de ce mergi atât de încet? De ce nu deschizi ochii și după alte oportunități? Și de ce nu știi motivația din spatele propriilor decizii? De ce locuiești acolo unde locuiești? De ce ai lângă tine oamenii pe care îi ai? De ce te dedici activităților cărora te dedici? De ce nu investești mai mult timp în lucrurile care contează pentru tine? Sau în relații… De ce ești fericit? Sau, dacă nu ești, de ce nu ești? Iar dacă nu ești, de ce nu faci ceva ca să fii? Și…de ce nu trăiești? De ce…”de ce?”? (În loc de concluzie) De ce „de ce?”? Pentru că răspunzând „de ce?”-urilor afli rezolvare și la orice alte întrebări ai avea. Și pentru că nimic nu e mai introspectiv ca o întrebare care sapă la baza motivațiilor tale, ajungându-ți în suflet. De ce întrebări și nu răspunsuri? Pentru că nu să găsești e cel mai important, ci să cauți. Și nu să ajungi departe contează, ci important e să mergi înainte. De ce nu mai multe „de ce?”-uri? De ce acestea și nu altele? Și de ce formulate astfel? Ei bine, pentru că… …răspunsurile (sper să) le descoperi singur! Imagine:...
Citește mai mult...
Comentarii recente