![[citesc] Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman](http://bogdanmatei.ro/wp-content/uploads/2016/03/celecinci.3d_3-159448_450x280.png)
Sunt puține cărțile care m-au surprins plăcut, depășind nivelul așteptărilor creat de recomandări, dar „Cele cinci limbaje ale iubirii” aproape sigur e cap de listă. Auzisem de mult timp de ea, îmi fusese lăudată de mulți prieteni și cunoscuți, dar abia de curând i-a venit momentul de „glorie” – să fie scoasă din bibliotecă și citită (de fapt, citită e puțin spus, devorată cred că ar fi mai potrivit). Gary Chapman, autorul, reușește să ofere, utilizând un limbaj simplu și foarte practic, soluții specifice la problemele generale ale cuplurilor. Și, deși publicul țintă al cărții e reprezentat de persoanele căsătorite, multe din principiile enunțate se pot aplica oricărui timp de relație, în general. Pentru că, dacă nu iubirea e răspunsul, atunci care să fie? Dar să mă întorc la conținutul strict al cărții – limbajele iubirii: De ce nu se înțeleg partenerii în familie? De ce nu se simt iubiți și apreciați? Unde a dispărut îndrăgostirea și care e legătura ei cu dragostea adevărată? Poți să iubești pe cineva care te urăște? Cum îți transformi atitudinea ca să îți schimbi relația? …și alte asemenea întrebări își găsesc toate răspunsul într-un singur concept: ca oameni, vorbim limbi diferite. Educația, cultura, societatea, felul nostru de a fi diferă, astfel încât și modul în care iubim și primim iubirea, diferă. Totuși, există o soluție: învățarea limbajului celuilalt. Cu alte cuvinte, încetezi în a-ți manifesta iubirea în felul în care o înțelegi tu și alegi să îi oferi celuilalt ceea ce are el nevoie. Conform lui Gary, există cinci mari limbaje de iubire (fiecare cu dialectele lui): Declarațiile – oamenii se simt apreciați și iubiți atunci când le sunt spuse cuvinte frumoase. Timpul în doi – cadourile, vorbele, banii sau orice altceva contează prea puțin, important fiind să se primească atenție de la partener și să se petreacă timp de calitate împreună. Darurile – nu are importanță prețul sau complexitatea, ci gestul în sine; oamenii caracterizați de acest limbaj adoră să primească diverse lucruri și se simt iubiți ca urmare a prezenței acestora. Serviciile – diversele activități (banale) în gospodărie reprezintă, pentru persoanele respective, cea mai bună modalitate de a se simți apreciate. Contactul fizic – mângâierile, atingerile, strângerile de mână, îmbrățișările etc pot transmite iubirea cum nimic altceva o poate face. Așadar, ce a fost așa revelator pentru mine? Faptul că multe probleme de relaționare se pot rezolva simplu (dar nu ușor!) dacă faci eforturi constante de a te adresa celuilalt în propria lui limbă. Vor mai exista neînțelegeri? Cu siguranță! Dar, în ciuda acestora, partenerul va ști și va aprecia că îi vrei binele; mai mult, se va simți IUBIT. Și ce...
Citește mai mult...
Când mă gândesc că am atins borna 24 a vieții…ei bine, mi se face pielea de găină! Și reacția parcă e una mixtă, rezultată în urma combinării fricii, tristeții și melancoliei cu satisfacții, reușite și provocări îndeplinite. E așa, ciudat: parcă îmi pare bine dar, paradoxal, parcă îmi pare și rău. Totuși, nu am de gând să plâng la 24 de ani(nici de milă, nici de fericire), ci doar să aștern o listă cu lucrurile pe care îmi doresc să le realizez până la 25 de ani. Și, de ce nu, poate că unele merită să fie încercate și de alții. Dar să las vorba și să încep: Să scriu o carte (ar fi a treia). Să am o perioadă de cel puțin 3 luni în care să citesc cel puțin o carte/săptămână. Să merg pe munte cel puțin o dată la două săptămâni și să urc pe Mont-Blanc. Să învăț să îmi organizez mai bine timpul și să mă dezvolt și în alte domenii de interes. Să merg în Asia. Să scap din București. Adică să mă mut. La țară, de preferat. Să scriu! Mult, des, bine. De preferat, să am 2-3 postări/săptămână pe blog. Să investesc mai mult în relații. Să îndrăznesc să îmi construiesc viața așa cum mi-o doresc, în ciuda oricăror inconveniente, presiuni sau obstacole. Să zbor cu avionul. (Mda, știu, nici mie nu îmi vine să cred că încă nu am urcat într-un avion…:( ) Să inspir – pe cei de aproape, pe cei de departe, pe cunoscuți și necunoscuți. Să fiu un exemplu. Să îmi testez libertatea – să o simt, să o inspir, să mă bucur de ea. Vreau să fie o realitate palpabilă a vieții, nu doar un concept rece ce îmi încălzește conștiința. Să am grijă de cei dragi. Să fiu mai diplomat dar, în același timp, mai sincer. Să învăț două limbi străine la nivel „basic” și să îmi reamintesc franceza. Să mă bucur de o excursie cu bicicleta de cel puțin o lună. Să ajung la $X000 venit/lună în mod constant. 😀 Să ajung în cel puțin 5 țări în care nu am fost și în 10 orașe necunoscute. Să învăț să fac poze mai reușite. Să îmi iau mașină? Hmm, nu știu sigur, poate doar dacă scap din București. Să merg la escaladă (Habar n-am când și cu cine). Și să învăț să schiez cum trebuie, mai ales cu cele de tură. Să învăț să dansez. Să îmi dublez economiile și să cheltui mai eficient. Să învăț să ascult și să fiu mai puțin încăpățânat. Bonus (sau în loc de concluzie): Să trăiesc. Așa cum trebuie. Adică așa...
Citește mai mult...
Mă gândeam astăzi la ce dar fain mai e și nostalgia asta! Cumva, vine și te ia – de cele mai multe ori pe nepregătite – și te duce către trecuturi de mult apuse. Parcă adună tot dorul și ți-l înghesuie în față, așa încât să nu-l poți rata. Și, uite așa, vrând sau nu, te întorci în timp la amintiri și amintiri. Astăzi, melancolia m-a vizitat cu chef de filozofat: „De ce (să) călătorești?”. Și m-a blocat, recunosc. Căci, ce aș fi putut să răspund? Nu de alta, dar mi-au venit atât de multe motive în minte că nu am mai știut pe care să îl aleg. Nu că aș fi avut dreptul doar la unul, dar să nu mă întind, mi-am zis. Totuși, călătoria e ca un puzzle: e dată de multe piese ce par răvășite și fără legătură dar care, împreună, oferă un tablou fantastic. Unele sunt mai goale și mai fără detalii. Altele, deși scoase din context, te impresionează puternic chiar și solitare. Pe altele le-ai da deoparte, vrând să le uiți. Și tot așa, găsești de toate când pleci la drum. Ceea ce găsești, însă, cu adevărat, e libertate. Nu, nu peisaje care îți taie respirația! Nici oameni necunoscuți care vor să te ajute și să îți facă călătoria mai bună. Nici aer curat, nici necunoscut și nici provocări de negândit. Și nu, nici vreme când bună sau rea, nici zile cu chef sau fără, nici munți sau câmpii. Libertate, atât! Căci fiecare gură de aer și fiecare dram de efort fix în așa ceva se traduce: într-o prezență 100% acolo și atunci. Iar dacă a fi prezent nu înseamnă a fi liber, atunci ce? Ca oameni aglomerați ai secolului 21, nu mai avem timp. Nici să construim puzzle-uri, nici să fim liberi. Despre a fi prezenți, nici nu se mai pune problema. Acum, ne gândim la mâine. Mâine, la peste o săptămână. Sau la vară. Sau la când o să avem telefonul X, mașina Y și prietena Z. Ne trăim viața – fără să vrem (și, de cele mai multe ori, fără să conștientizăm) așteptând. Iar mai apoi, o trăim pe cea care ne rămâne, regretând. Am putea-o trăi altfel – mai aventuroasă, mai lipsită de rutină, mai demnă de povestit. Iar mai apoi, am putea-o trăi, pe cea rămasă, inspirând. Oferind sfaturi, povești, exemple. Dăruind, de fapt, piese din puzzle-urile personale celor din jur. Căci, dacă viața nu e în fiecare zi o altfel de călătorie, la ce bun să te mai ridici din pat dimineața? P.S: Pentru că poveștile au putere, începând de astăzi și ce-a de-a doua mea carte va...
Citește mai mult...
Mă fură notele-n fundal, În timp ce noaptea se așterne. De fapt, le-am început banal, Misterele ce vreau să spun, eterne. Simt aerul cum mă cuprinde, Nu câte-un pic – ci chiar de tot. Departe câte-o stea se-aprinde Spunând: „Eu vreau! Și am să pot!”. Chiar șoaptele se-ntrec pe cale Dorind nu pas, dar mers vioi. Eu tot ce vreau, doresc agale, Ca s-avem timp: și eu, și noi. Mă uit la ceas: e iar căldură, S-a scurs vecia câte-un fir. Observ duios a ta alură, Ești prea frumoasă! Nu mă mir… Din contră, nu-nțeleg minunea, Ce te descopăr ne-ncetat. Privesc cu-alți ochi și lumea, Și chiar nimicul e schimbat. Oftez ușor, dar e de bine… În suflet mi se-anină-un dor. Te vreau mereu, te vreau pe tine, Și de-o fi greu, și de-i...
Citește mai mult...
Cândva, visam la cât de bine o să o duc eu când „o să fiu mare”. La ce casa frumoasă o să am, la cât de mult pământ în jur și la câte mașini or să îmi umple mie garajele. Mai mult, visam chiar că o să ajung să fac 1 milion. De euro ziceam eu, dar acum m-aș mulțumi și cu jumătate. Și în lei să fie. Cândva, visam la un job pe care să îl iubesc și care să îmi ofere o viață împlinită. Nu îmi doream neapărat mulți bani, dar mi-ar fi plăcut să am timp și să nu fac lucrurile pentru că „trebuie”. Mai apoi, m-am luat de scris cărți. Bine, întâi m-am luat de blog. Visam la mii de vizite și la nenumărate exemplare vândute. Visam că oamenilor o să le placă ce și cum povestesc eu și că o să se ducă vestea, din gură în gură, până hăt! departe. Visam că o să fiu sunat de edituri, tradus, publicat și răspândit în lumea întreagă. Și mai apoi, visam la un mod diferit de a trăi. Cu dependență minimă și libertate maximă. Cu mult călătorit, timp liniștit petrecut cu cei dragi sau un necunoscut tot mai explorat. Și, tot așa, am continuat să visez. Din naivitate. Ba m-am văzut vorbind pe scenă în fața a mii de oameni, inspirându-i cu stilul meu de viață. Ba m-am văzut fericit 100%, zburdând cu familia prin nu știu ce pădure uitată de lume din munți. Ba m-am văzut înconjurat de prieteni, stând la depănat povești, fără grija zilei de mâine și fără presiuni deasupra capetelor. Cum spuneam, cândva eram mai naiv. Acum, nu mai visez la milioane de euro, la joburi ce aduc numai împlinire sau la 100% fericire. Și nici la bestseller-uri scrise de mine nu mi-e gândul! Am înțeles că viața nu e numai roz și că, de fapt, puțini sunt cei care chiar reușesc să își depășească condiția. Cu toții am visat la un trai măreț la un moment dat, dar câți l-am și atins? Succesul nu e așa de ușor cum se vede la TV, totuși (sau pe net, după caz)… Dar am și învățat, din naivitate. Căci, deși și-a mai pierdut din putere, nu am renunțat de tot la ea. Și, deși viața nu e nici pictată în culori calde și nici ușoară, știu sigur că e frumoasă. E un dar pe care îl primim și de care trebuie să avem grijă. Sunt clipe de numărat și momente speciale de ținut minte. Nu merită să le irosim pe ce nu ne face fericiți sau să le dăm la schimb pe bacnote ieftine de...
Citește mai mult...
Comentarii recente