Ies în goană de la metrou dar, în încercarea mea de a-mi reaminti unde e Autogara Basarab, apuc pe ieșirea greșită și mă descopăr exact acolo unde nu ar trebui să fiu. Microbuzul ar fi urmat să plece abia peste 20 de minute, dar fetele au găsit un altul care pleacă atunci, la 7:00, și mă zoresc să îl prind și eu. Îmi spun să alerg, că „abia îmi fac încălzirea pentru alergare”… Încălzirea pentru alergarea din cadrul primei ediție a Semimaratonului Târgoviște, adică. E vorba de o premieră pentru fosta Cetate de Scaun, căci niciodată până acum nu a mai avut loc un astfel de eveniment în oraș. Și, deși alergătorii au avut o mulțime de variante pentru a-și petrece acest week-end (Maraton Montan în Apuseni, Maraton Internațional de șosea la Brașov), cele 400 de locuri de la Târgoviște s-au dat ca pâinea caldă. Nu știu în ce măsură a contribuit faptul că taxa de înscriere a fost inexistentă, cert e că amatori de mișcare s-au găsit mai mulți decât suficienți. Cu pulsul deja peste nivelul de încălzire ajung la microbuz exact când acesta părăsea autogara, deci cum nu se poate mai bine: nici să aștept, nici să fiu așteptat. Schimbăm 2-3 vorbe între noi și ne așezăm confortabil pentru drumul de o oră și jumătate ce ne stă în față. Încerc să dorm, căci sunt mult prea obosit – statul până la ora 1:00 la finala Champions League își spune cuvântul. Mai mult, stomacul mă doare teribil și am o stare generală de rău și greață. Nu pot să mănânc mare lucru, deci în cursă nu o să mă bazez decât pe o sticlă de jumătate de litru de apă și miere. Soarele de afară arde deja cu putere. Știu că o să fierbem în suc propriu și că o să fie teribilă căldura. Ca să ne învețe cu greul, șoferul nu găsește butonul de la aer condiționat. Deh, mai face și el economie, cei 15 ron/persoană nu includ și răcoarea artificială, se pare. De cald, nu închid ochii nici măcar 5 minute. Nici nu a început bine că ziua de 29 mai 2016 se și anunță interesantă. La 8:30 ajungem să ne bucurăm și de prima gură de aer dâmbovițean. Nu e el aer de munte sau de „țară”, dar nici saturat cu noxe ca cel din București nu este. Zona de start e înțesată de lume, alergători, organizatori și spectatori deopotrivă. Atmosfera e liniștită – prea liniștită din punctul meu de vedere – nu se aude deloc muzică din boxe. Nu că m-aș da eu în vânt după ritmuri sau note, dar puțină gălăgie nu are...
Citește mai mult...
E în lumea lui, aproape de fiecare dată. Cu capul în nori, s-ar putea spune. Ce să-i faci, dacă norii sunt joși, în ultima vreme? Visează mereu departe. Nu are nici chef și nici de gând să se irosească la școală sau job. La ce bun să muncești, dacă ești nefericit? Știe că frumusețea vieții constă în experiențe. Nu are iPhone și nici alt tip de smartphone scump. Nu își cumpără decât lucruri de care are nevoie deși, uneori, investește și în pasiuni. Preferă să umble, să călătorească. Pe munți, pe bicicletă, cu mașina. Mai rar, chiar și prin orașe. Dacă toată viața ar fi o excursie, nici nu ar avea nevoie de altceva. Nu e sofisticat. Îi place să mențină un profil decent, pierdut în mulțime. Fără haine de firmă cu care să iasă în evidență. Dacă îl vezi pe stradă, nu îl bagi în seamă. Nu, nu atrage. Nici în oraș nu prea iese. Decât să dea 15 lei pe un ceai, mai bine suferă de sete. Nu că a nu bea ceai la nu știu ce local vestit ar fi o mare suferință. Sau să meargă la cinema…de ce? E atât de accesibil să vezi orice acasă! Într-un fel, nu acceptă valorile societății. Încă citește, încă se uită la filme bune și îl macină când nu folosește timpul cum trebuie. Încearcă să ajungă la profunzime, iar aparențele le aruncă fără milă la gunoi. Mai bine să nu fii, decât doar să pari. Preferă să facă lucrurile cu cap, dacă se poate. Se bazează mai totdeauna pe eforturi și încercări proprii. Nu, nu e genul care să apeleze la „specialiști” decât în cazuri de forță majoră. Dacă mai toată lumea ar fi ca el, mulți și-ar pierde job-urile. De cumpărat, nu prea cumpără. Cumva, a învățat că banii trebuie să îl slujească pe el și în niciun caz invers. Dacă un lucru nu îi e util, de ce să se lase condus de un moft? A, că își mai face și el „gusturile” din când în când da, dar numai ca excepție. Mașină, casă și altele de genul pe care trebuie să le ai? Le dă cu flit, indiferent! I-ar plăcea o cabană la munte (de preferat pe malul unui lac), micuță și confortabilă. Fără mobile impunătoare, fără vecini gălăgioși și fără televizor de 1 metru și sistem audio să nu te mai înțelegi cu cei dragi. Dar ar merge și o dubiță, dacă e cu satisfacție și dragoste umplută. Căci cu cât ai mai puțin, cu atât ești mai liber. Mai mult, crede în oameni. Le recunoaște valoarea, ca ființe, și le respectă. Dar nu suportă...
Citește mai mult...
Există o vorbă românească ce ne-a fost călăuză în tura pe munte de week-end-ul trecut și care spune astfel: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau, cu alte cuvinte: poți să îți faci planuri și să te gândești la cum o să fie și la ce o să faci/vezi, dar asta nu înseamnă că acestea se vor și împlini. (Nu că surprizele și neprevăzutul ar fi aspecte rele, vreau doar să spun că și acestea se cer încorporate în socoteli.) De aproape două săptămâni schița week-end-ului 21-22 Mai era întocmită și ne aștepta. Cum vremea în ultima lună a fost, însă, atât de capricioasă că nici speranțe la un munte liniștit nu îți venea să ai, am așteptat până în ultima clipă deznodământul plecării. Din fericire, seara de vineri ne-a prins în cort pe Valea Cernei, urmând ca Sâmbătă și Duminică să explorăm Munții Mehedințiului și Munții Cernei. În ordine inversă, că așa părea să dea socoteala mai bine. Dar harta prea puțin exactă și marcajele proaste din teren ne-au dat toată relaxarea peste cap. Nu că era musai să facem un traseu anume sau să ajungem la o locație prestabilită, doar că nu e deloc confortabil să pleci la drum cu anumite așteptări și apoi să rămâi cu ele cu tot în pom! Încă de dimineață, am luat-o pe o potecă greșită, iar asta ne-a costat timp. La jumătatea de oră deja întârziată la plecare, ne-am văzut nevoiți să mai adăugăm încă o oră și puțin. Așadar, abia la 11:00 intram și noi pe traseul, traseu. Adică pe potecuța marcată cu punct galben, roșu și albastru ce trebuia să ne ducă în creastă. Am șerpuit pe serpentine strânse pe sub coroanele în verde-viu ale fagilor și, în jur de 12:00 eram la bisericuța din Dobraia. Am continuat pe drumul de munte către Bogâltin așteptând intersecția cu banda roșie. O parte din locuri îmi erau cunoscute, căci le mai parcursesem în urmă cu doi ani în cadrul Hercules Marathon, dar parcă acum le vedeam pentru prima dată. Asta e, când alergi, preocupările principale nu-s peisajele și locurile, ci pașii următori, respirația, foamea, eventualele dureri. Așa că nu mi-a părut deloc rău că am ocazia să ridic capul din pământ și să admir pajiștile, pădurile și crestele. Nu de alta, dar arătau cam așa: Cum, necum, am ajuns și la locul de unde, în mod normal, ar fi trebuit să schimbăm marcajul și să intrăm pe banda roșie. Între timp, pierdusem două din puncte, așa că nu-l mai aveam în față decât pe cel roșu. Instinctul îmi spunea că trebuie să pornim abrupt, către dreapta dar, pentru...
Citește mai mult...
A fi liber = a face ce vrei, când vrei, cum vrei. Ne naștem liberi, dar murim sclavi. Iar pe drum, între aceste două borne imposibil de evitat, ne oferim iluzia propriei voințe. Nu a existenței ei, ci a exercitării acesteia. Cu atât mai mult, în societatea de astăzi, ești oricum, numai liber nu! Și în niciun caz nu mă refer la genul de libertate care trece peste libertatea celuilalt, ci la cea personală, a individului. Cumva, am ajuns atât de înlănțuiți în propriile globuri de sticlă, încât nici nu ne mai vedem barierele. Ne mințim că ne purtăm viețile în propriile mâini. Dar așa să fie? A fi liber înseamnă să face ce vrei. Și, de preferat, când vrei și cum vrei. Dacă una din aceste condiții nu se respectă, libertatea absolută se transformă într-una limitată. Iar a fi liber cu limite nu înseamnă altceva decât a nu fi liber deloc. Să muncești pentru bani nu se traduce ca fiind libertate. Să vrei să spui NU, dar să nu o faci, la fel. Și orice începe cu „nu pot să nu…” nu arată decât că „ai…”, dar nu se poate. De fapt, se poate. Doar că e nevoie să vrei. Și nu, nu la doritul suav de pe buze mă refer, ci la dorința aceea aprigă ce mistuie sufletul. Până la urmă, nu trebuie să fii liber absolut, ci doar să îți împingi gardurile suficient de departe încât să nu te afecteze. Asta dacă reușești și dacă o așa perspectivă îți e mulțumitoare. Din păcate, pentru cei mai mulți, aceasta este de ajuns. 5 ore pe zi, 2 zile pe săptămână, 30 de zile pe an. Odată învățată lungimea lanțului, chiar și sclavia devine suportabilă. Libertatea, însă, înseamnă altceva. Dar nu ai cum să o înțelegi fără să o experimentezi. În cazul acesta, iarba vecinului pare mai verde, dar gardul parcă e prea înalt ca să merite efortul. Ai vrea, dar nu poți. Și uiți că pentru fiecare „nu pot” de azi, există un „vreau” care a rămas nerostit ieri. Așa că te întorci la pătrățica ta de limitare și voie bună. De ce să îți dorești mult, dacă și așa nu îl poți obține? P.S: Nimic nu aduce mai multă fericire ca a fi liber. Să știi că ești în controlul propriei vieți, asta face tot efortul. Pentru mine, așa se traduce fericirea: să fiu cât mai puțin dependent, să pot să iau propriile decizii și să mi le asum. Să îmi construiesc o viață plina de „vreau”, nu de „nu pot”. P.P.S: O melodie care nu ar putea să reflecte mai bine mersul...
Citește mai mult...
Foto: Radu Cristi Deși e abia 9:00 dimineața, soarele arde cu putere peste înghesuiala de alergători din Piața Constituției – nu pot să nu mă să mă gândesc la cum o să fie peste o oră-două, mai ales că urmează și efort în pachet. Ca bonus – pentru că fără contraste nu se poate – vântul își încordează și el mușchii să ne arate de ce e în stare. Cu parașutele noastre în spate, o să fie interesantă cursa de astăzi. Cu greu, îmi fac loc către jumătatea sectorului C. Urmează startul, dar baloanele de pacer nu mă ajută deloc. Am îmbătrânit, mi-au zis prietenii: în loc să progresez și să fiu pacemaker pentru un timp mai bun, cu fiecare ediție am mai tăiat câte 5 minute. E a treia mea experiență de genul, iar acum sunt în echipa de 1h:50. Nu are nimic, abia mă relaxez și eu pe deplin, îmi zic. Suntem 3 responsabili cu timpul, dar adrenalina de la start ne facem să ne pierdem constant printre participanți. Încercăm să ajungem la un ritm adecvat cât mai curând, dar zăpăceala existentă ne face să nu prea reușim. Știu că nu e nimic grav, trebuie să treacă doi-trei kilometri ca lumea să se încălzească și ca lucrurile să se așeze. Dar aceștia trec și oamenii din grup tot comentează cu privire la ritm. Nici între noi nu prea ne sincronizăm, trebuie mereu să ne temperăm sau să accelerăm ca să stăm în grafic. GPS-urile joacă feste simultan, dar brățările cu timpii și cronometrul nu mint, așa că nu mă stresez. Încerc să-i liniștesc pe alergători și să îi provoc să se țină prin preajmă – avem noi grijă să ajungă când trebuie la finish! Avem destui oameni în jurul nostru, dar mulți îmi par obosiți și încinși. Pașii se aud neuniform, iar respirațiile parcă sunt prea sacadate. Nu e nici jumătatea cursei, deci nu e de bine. Din păcate, nu avem ce face, trebuie să ne vedem de alergare. La punctele de hidratare, îmi mențin obiceiul din anii trecuți și mă grăbesc să iau apă și resurse pentru ceilalți. Dar explicațiile îmi sunt în zadar, de fiecare dată cei mai mulți se opresc. Când mă gândesc că am cărat jumătate de banană vreo 7-8 kilometri ca să o mănânc tot eu…îmi vine să plâng! :)) Momentul cheie al cursei – pentru noi, pacerii de 1h50 – a fost, cu siguranță, check-point-ul de la Piața Muncii. Urma kilometrul 10 și veneam după 1.5-2 km mai susținuți, căci eram cu aproape 1 minut în urma ceasului și trebuia să recuperăm. De fapt, s-a dovedit că pancartele de la kilometrii...
Citește mai mult...
Comentarii recente