Articole din august 24th, 2016


E încă devreme, dar nu mai rezist fără să ies din cort, măcar pentru două minute scurte. Noaptea, deși destul de liniștită, parcă a fost nesfârșită. Am dormit în reprize căci încercările mele de a sta treaz și de a monitoriza mediul înconjurător s-au încheiat, de fiecare dată, cu un eșec. Pur și simplu, oboseala de peste zi m-a distrus, ochii închizându-mi-se singuri, împotriva voinței mele. Răsăritul soarelui e pentru mine ca o binecuvântare în adevăratul sens al cuvântului: în sfârșit pot să îndrăznesc să trec dincolo de adăpostul fragil al cortului. Pe întuneric nu am reușit să îmi înving teama și să ies la aer, nici măcar atunci când am auzit, destul de distinct, pași de animal în apropiere. Mi-am zis că, dacă tot e să ne bucurăm de vizite neplăcute, măcar să nu știu despre ce e vorba. Răcoarea dimineții mă înviorează instant, iar aerul curat îmi inundă ființa. Rucsacul stă neatins la locul său din copac, în timp ce razele de lumină se joacă printre coroanele brazilor falnici. Ne grăbim să strângem cortul și să ieșim din grădiniță, iar micul-dejun îl luăm pe marginea drumului, pe același covor de iarbă verde de cu seară. Curând, suntem gata pentru o nouă zi. Printre pietre și praf, ne avântăm către vârful cățărării. Suntem la 1000 m și habar nu avem care este altitudinea de sus, dar îi dăm înainte. Urcușul e anevoios, pietrele și pământul îngreunându-ne considerabil înaintarea. Din fericire, după doar câteva serpentine ajungem în pas – aproximativ 1200 m îmi spune Garmin-ul – dar suntem în mijlocul pădurii așa că priveliștea este aproape inexistentă. Doar spre stânga creasta se deschide puțin, arătându-ne cât de mare potențial pentru mountain-bike-ing are zona în care ne aflăm. Coborârea către Bicaz-Chei ne zdruncină din toate încheieturile, atât pe noi, cât și pe biciclete: încă dinainte de a ajunge la asfalt trebuie să dau coburile de pe față jos și să mai strâng portbagajul pe brațele furcii. Doar peisajul compensează starea precară a drumului – ne simțim într-o lume doar a noastră. Parcurgem sate uitate de toți – oameni, timp și progrese – dar pitorești prin această înghețare tacită a lor. Una peste alta, îmi place tare începutul acesta de zi. Din Bicaz, începe infernul. Durează până la Poiana Largului, adică aproximativ 40 de kilometri. Drumul se unduiește pe malul lacului Izvorul Muntelui, iar moralul nostru se unduiește cu el: fiecare cățărare ne duce pe fundul gropii, iar fiecare coborâre ne duce pe noi culmi de glorie. Departe, peste apă, Ceahlăul tronează în glorie. Tabloul este de vis, dar noi trăim într-un coșmar: urcările, combinate cu aerul încins de caniculă, ne...

Citește mai mult...