Articole din august 25th, 2016


Ne începem ziua la fel cum am terminat-o: traversând Bistrița învolburată pe aceeași punte fragilă de lemn și cabluri de sârmă. Nu că ne-ar fi frică, suntem învățați cu astfel de „poduri”, căci așa am crescut. Într-un fel, viața la țară oferă, pe termen lung, avantaje la care traiul la oraș nici nu visează: de la obișnuirea omului cu lipsa comodității până la simplitatea care îți umple sufletul, clipă de clipă. În drumul nostru către Vatra Dornei, alegem varianta ușoară: urmăm râul în amonte. Planul de acasă implica să parcurgem TransRarăul, ultimul „trans” modernizat al țării (se pare că avem o nebunie cu a asfalta drumurile de munte, facilitând accesul oricui în locuri cândva exclusiviste, uitând de multele șosele naționale și județene ce zac în paragină), dar, din lipsă de dispoziției, îl lăsăm pentru altă dată. Ar fi fost frumos să îl urcăm, nu zic nu, dar la ce bun chinul cu atâtea bagaje, când am putea reveni foarte ușor pentru o excursie pe cinste în zonă? Într-un fel, despre asta este atât viața, cât și o excursie mai lungă prin lume: despre renunțări. Căci, oricât de contraintuitiv pare, fericirea nu vine decât atunci când înveți să lași cât mai multe deoparte. În oraș, ne aprovizionăm cu mâncare pentru următoarele zile și continuăm aventura pe valea Bistriței. Personal, îmi place tare mult drumul acesta către Maramureș, dar calitatea asfaltului este mai mult decât jalnică. E incredibil cât de multe zone turistice faine avem în România de care ne batem, cu foarte multă bună știință, joc. Pentru că, deși nu vrem să recunoaștem, suntem cu toții vinovați: de la nea Ion din Apuseni până la politicienii de la București. Nu o să înșir aici de ce spun asta și cum suntem responsabili, căci știm cu toții – cert e că ne merităm „soarta”. Localitățile prin care trecem în această margine de Bucovină ne încântă privirile. Poieni verzi, întinse către zare, se împletesc cu maiestuozitatea pădurilor de conifere. Casele, decorate cu motive tradiționale de zici că te uiți la un port popular, nu la o clădire, se înșiruie vesele pe marginile șoselei. Până și oamenii par primitori și calzi – e și normal, nu poți trăi într-un asemenea paradis și să te formezi cu un caracter rău! Totuși, cu cât înaintăm spre inima munților, cu atât sufletele ni se sfâșie mai tare. Peste tot, acest rai pământesc dă nenumărate semne de distrugere: camioane cu bușteni trec, în trombă, către a umple buzunarele cine știe cui. E jalnic cum ne putem bate joc de ultima redută a naturii, pădurea! Iar dacă situația ar fi singulară, aș mai zice; dar, din câte am observat, se...

Citește mai mult...