Articole din septembrie, 2016


Nimic nu e mai plăcut ca o dimineață liniștită la marginea pădurii. Să te trezești fără stres, sub razele calde ale soarelui și să îți permiți luxul de a nu te grăbi cu activitățile. Să mănânci în tihnă, nu chestii sofisticate, ci mâncare hrănitoare. Să respiri aerul curat, să te îmbeți cu el, să îți dea puterea pentru o zi întreagă… Așa sunt unele dimineți ale vacanțelor pe două roți. Și, deși nu ni se întâmplă des, așa este și dimineața noastră. Se vede doar că am campat târziu și că ne-am cam extenuat. Prima parte a zilei decurge fără inconveniente. Vremea e bună, noi ne simțim în regulă, iar relieful nu e deloc încrețit. Totuși, prânzul vine la pachet cu surprize mai puțin plăcute: stropi mari și reci, tunete, trăsnete, fulgere și vânt puternic. Din păcate – pentru că ironia sorții nu ne părăsește – nu avem niciun loc de adăpost. Nicio benzinărie, niciun garaj în care să cerem voie, nimic. Furtuna, după cum se vede, e doar locală. E undeva înaintea noastră, doar că merge în sens invers cu noi. Curând, o să ne ajungă. Pe fugă, ne îmbrăcăm cu ce avem și încercăm să ne ghemuim sub un brad din fața unei case. E puțin mai bine, parcă, dar continuăm să negociem între noi cu privire la ce și cum e de făcut. Nu pentru mult timp, însă, căci o „tanti” vine și ne răpește din mijlocul discuției, invitându-ne la ea pe terasă. – Thank you very much! îi răspundem; este, într-un foarte considerabil sens, salvarea noastră. Ne oferă ceai sau cafea, dacă vrem, dar alegem să nu o deranjăm. În schimb, profităm să ne încărcăm GPS-ul și telefoanele. În rest, ca să treacă mai ușor așteptarea, ne întindem la citit. Nu ne convine pauza prelungită, dar măcar încercăm să profităm la maximum de ea. După aproximativ două ore, putem porni iarăși. Îi mulțumim gazdei pentru ajutor, habar nu are ce mult înseamnă! Pur și simplu, nu am fost nevoiți să pedalăm prin ploaie în tot acest timp doar datorită ei! De am fi conștienți de cât bine putem oferi în jur, la fiecare pas…Cum ar arăta lumea noastră atunci? Continuând, constatăm că norii nu și-a terminat programul pe ziua în curs. De fapt, pare că au de gând să o țină la nesfârșit… Încheiem ziua exact pe dos față de cum am început-o: stresați, obosiți și uzi până la piele. Căutăm, timp de aproape o oră, un loc acceptabil pentru cort. Nu mai putem pedala – Salzburg-ul este prea aproape și vrem să-l vizităm – așa că trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Ne călcăm...

Citește mai mult...

După o bună perioadă de timp, săptămâna trecută am reajuns în București. Nu mi-a plăcut, dar, dincolo de zgomotul, aglomerația și poluarea obișnuită, m-a frapat ceva: un mesaj scris într-o stație de metrou. Mi-am dat seama că îmi e cunoscut, că l-am mai întâlnit, că l-am mai citit: “Nu te stresa, ești frumoasă!”, spunea textul aruncat neglijent în mijlocul peretului. Oare? nu am putut să nu mă întreb. Am întors capul în stânga, am întors capul în dreapta; m-am uitat înapoi, mi-am ridicat privirea către înainte. Oare? am stăruit în scepticism. Unde e frumusețea? Mai există ea? Am oftat. Nu am descoperit-o atunci, acolo, în șuvoiul de oameni alergând către obsesiile și nevoile personale. Și nici acum, dacă ridic capul din tastatură, nu o descopăr prea des în jurul meu. Fetelor (căci la voi vreau să mă opresc), ați devenit articifiale. False. Lipsite de originalitate și de personalitate. Iar asta este orice, numai frumusețe nu! V-ați transformat, mai mult sau mai puțin conștient, în manechinele și cobaii unei societăți care nu pune preț decât pe banii pe care îi cheltuiți. Credeți că îi pasă cuiva de gingășia sufletelor voastre? Vă amăgiți! Tot ce contează e să vă îmbracați scump, după ultima modă (adică mai mult să vă dezbracați!), să renunțați la principii și să tânjiți după aspecte ca ale modelelor la care vă uitați cu jind prin reviste, pe net și la TV. Iar ele sunt oricum, numai frumoase nu. V-au mințit că trebuie să fiți perfecte. Iar voi ați crezut. Nu trebuie să fiți perfecte, trebuie să fiți autentice. Trebuie să fiți naturale, transparente, simple. Adevăratele valori nu sunt cele ce se văd la suprafață (și pe care se tot pune accent), ci sunt cele după care trebuie să muncești ca să le descoperi. Sunt curios: câte dintre voi s-ar căsători cu un băiat care e interesat doar de fizicul vostru? (Sper că) nu multe… Și, uite așa, din pas în pas și vorbă în vorbă, ajung la adevăratul subiect. De ce puneți atât de mult accent pe superficial? De ce să fiți perfecte? Doar Barbie este, dar nimeni nu vrea o Barbie! Stați ore în șir în oglindă. Aveți atâtea produse că nici nu îmi pot imagina. Nemachiate, nu mai îndrăzniți nici voi să vă priviți, dar alții! Rimel, fond de ten, creion, ruj și altele câte: credeți că vă faceți mai frumoase? Aș râde, dar nu pot: machiate nu sunteți deloc frumoase! Nu sunteți voi. Aveți, poate, gene cu volum ce vă scot ochii în evidență. Aveți, poate, buze de un roșu aprins ce atrag toate privirile. Aveți, poate, sprâncene definite și culoare în obraji. Aveți...

Citește mai mult...

– De unde sunteți? ne întreabă șoferul mașinii ce tocmai oprește. – România! încercăm noi să îi explicăm. – Timișoara? Cluj? continuă aceasta. – Nein! București…completăm noi. E trecut de prânz. Suntem opriți la marginea orășelului Perg, într-o benzinărie. E închisă, doar e week-end. Mâncăm, deși nu prea mult, ca să ne păstrăm și pentru seară. Mini-dialogul are loc într-o germană frântă sub greutatea lipsei de cunoștințe, dar ne descurcăm. Și el, cât și doamna proprietară, se „minunează” de cum am putut parcurge atâta distanță doar pe biciclete. Nouă, care ne-am învățat deja cu astfel de escapade, nu ni se pare ceva ieșit din comun. Înțelegem, însă, că percepția este cu mult diferită: cu cât un comportament al cuiva e mai diferit de al tău, cu atât ți se pare mai ciudat, lipsit de sens sau importanță. La plecare, ca dar, primim două pături de picnic. Nu e cel mai ușor de cărat cadou pe bicicletă, dar îl acceptăm, cu recunoștință. Până la urmă, oamenii oferă ceea ce au, nu neapărat ceea ce au ceilalți nevoie. Ziua, în prima parte a sa, ne-a fost liniștită. Am continuat să ne bucurăm de dealurile de 1000 m din centrul Austriei – peisajul divers, localitățile liniștite și drumurile libere contribuind din plin la pictarea unui tablou de neuitat în suflete. De acum înainte, însă, situația se va schimba complet. Suntem la marginea Linz-ului, unul din cele mai mari orașe ale țării. Am mai pedalat pe aici în urmă cu doi ani, deci știu cum or să stea lucrurile: trafic infernal pe șosea (cu „interzis biciclete”), piste haotice pe alocuri, aglomerație de oameni, de localități și de stres. Totuși, cu răbdare, chiar și ce e mai greu, trece. Până atunci, însă, trebuie să depășim câteva inconveniente: Garmin-ul e zăpăcit de infrastructura din zonă, Dunărea trebuie traversată (și bicicletele cărate pe trepte în spate), iar orășelele se țin lanț, ca într-o dragoste frățească rară. După kilometri nesfârșiți, profităm de o porțiune de 500 m dintre două localități și de un drum secundar ca să ne găsim un loc de tabără. Suntem între un lan de porumb și o pădurice de câmpie, în văzul tuturor, dar nu avem de ales. Porcii mistreți – „prietenii” care ne-au vizitat aproape regulat de la începutul călătoriei – se aud iarăși. Îi lăsăm în pace, cu speranța că și ei, la rândul lor, vor proceda în aceeași manieră. Sunt unele situații în viață în care, pur și simplu, cel mai înțelept e să nu faci nimic. Suntem îndoiți sub povara zilei, așa că somnul chiar urmează să se simtă dulce. Îl amân un timp – scrisul e mult prea...

Citește mai mult...

Mi-ar plăcea să spun că până la granița cu Austria zburăm, dar aș minți. E cald, iar dealurile sunt (iarăși) multe, așa că ne mișcăm cu o medie orară destul de rușinoasă. Totuși – pentru că atât timp cât nu ne oprim, înaintăm – nu se face nici prânzul când schimbăm țara. Este a șaptea ca număr, iar pe aici o să tot stăm. Nu că nu mi-ar plăcea…ba din contră: când vine vorba de peisaje și îngrijire, Austria ocupă un loc de frunte. Dacă aș putea, parcă mi-ar veni să mă mut pe aici! Suntem printre vii (pline de struguri verzi, din păcate), unduindu-ne pe coamele și văile unor dealuri micuțe. Când dăm de localități, le descoperim primitoare, cochete și modeste. E liniște – iar liniștea ne place. Nu știu de ce, dar revin mereu și mereu la aceeași dilemă: oare chiar ne satisfac viețile aglomerate și pline de stres pe care ni le-am construit? Sper să nu, dar nu pot să nu mă tem: am ajuns atât de obsedați de bani, lucruri, carieră și succes că parcă nu se mai întrezărește nicio speranță. În Eggenburg, Evelin se „lovește” de o angajată româncă la o stație OMV. Dialogul inițial este interesant, combinat cu engleză și germană, până reușesc să își dea seama că sunt conaționali. Oricum, situația îl binedispune pentru întreg restul zilei, dar un aspect îi sare în ochi: – Știi ce mi-a zis tanti de la benzinărie? – Nu, îi răspund eu. De unde să știu? – Mi-a spus că pot să las Garmin-ul la încărcat oricât am nevoie!!! Și se pune pe râs. Îl înțeleg. Inițial, abia se lăsase înduplecată pentru jumătate de oră. Acum, ne lasă nelimitat. Oare de ce ne trebuie motive exterioare ca să facem un bine? Mai ales că de foarte multe ori nici nu ne costă prea mult o mână întinsă… După-amiază, dealurile lasă locul cățărărilor abrupte. Suntem surprinși nepregătiți, dar continuăm să urcăm. Deși așteptăm finalul după fiecare curbă, acesta se tot prelungește. Nedefinit. Pe înserate, cerem apă de la localnici. Minimul meu de germană mă ajută să o scot la liman. E plăcut să nu te bazezi doar pe semne! Campăm lângă niște brazi înalți, pe vârful unui deal, dincolo de un câmp cu iarbă. Ne-ar fi plăcut și un râu în care să ne spălăm și să ne înviorăm, dar nu e după cum vrem noi. Din contră, trebuie să facem economie și la apa din sticle. Încercăm să gătim puțin, dar chibritul ne lasă în pom și el. Mai mult, pe cer se adună nori amenințători, iar vântul începe să se înfurie în adăpostul nostru firav. Ce...

Citește mai mult...

Are viața un stil ca, după orice perioadă de dificultăți, să aducă și roz în peisaj. Nu contează prin ce treci și cât de mult durează, dacă reușești să reziști, lucrurile se vor schimba. Ceea ce contează e să nu te oprești, să nu îți oferi opțiunea de a renunța. Poate sună a nebunie, dar funcționează. De multe ori am avut ocazia să învăț această lecție pe propria piele. Și când? Exact atunci când mersesem prea departe ca să mă pot întoarce. Astăzi, după multe zile în șir, învârtim pedalele la foc automat. Suntem în cea de-a douăsprezecea zi. Vremea e numai bună, relieful e plat, iar noi avem deja, la ora prânzului, 80 de km pedalați. Într-o benzinărie, oprim să mâncăm puțin, dar avem ocazia să devenim „vedete”: ni se cere acordul pentru a fi fotografiați pentru pagina de Facebook a unei emisiuni de televiziune. Arătăm jalnic, dar na, face parte din tablou, nu? La Brno ajungem printre câteva picături calde de ploaie care ne mai răcoresc. Orașul e mare și haotic. Brusc, ne reamintim cum e în civilizație. Realizez că urăsc să străbat orașe necunoscute pe bicicletă – pur și simplu îți faci mai mult rău decât bine. E ca atunci când, după o perioadă lungă de timp în care ai stat doar tu și cu tine într-o mare de liniște, te vezi aruncat într-un ocean cu valuri înspumate. Și să vrei și nu poți să te bucuri… Dăm o fugă prin centru, să nu zicem că nu am văzut și noi nimic prin Cehia. Ne plimbăm pe străduțe, vizităm o catedrală, trecem prin fața gării. În mai puțin de două ore, ne luăm zborul spre ceva mai apropiat de starea noastră sufletească, prea ne-a ajuns societatea contemporană. Totuși, nu pot să nu mă întreb cum de ne-am învățat să trăim în astfel de medii. Și nu numai să trăim – de nevoie – ci să ne și placă. Ieșirea din metropolă se face pe un drum ca o autostradă – 2 benzi pe sens, 100 km/h limită. Pentru noi, e picătura care umple paharul cu amar. Într-un final, reușim să dăm de o variantă mai pe gustul nostru, cu mai puțin trafic și mai puține riscuri. Obosiți, nu atât fizic cât mai ales psihic, campăm lângă un sat. Ne aflăm la marginea unei mici păduri pe un câmp cu grâu treierat. Tot timpul cât durează activitățile de seară – montat cort, gătit, mâncat, spălat – nu pot să nu constat, încă o dată, cât sunt de intrus în lumea în care trăiesc. Realizez, cu un zâmbet timid în colț de buze, că valorile societății nu mă...

Citește mai mult...