Articole din octombrie 5th, 2016


Nu știu de ce, dar uneori, după o zi foarte solicitantă, parcă nici odihna nu mai e odihnă. Ești frânt, ai nevoie de un somn bun ca de aer, dar, totuși, corpul nu vrea să tragă pe dreapta. Iar creierul, în loc să dea el semnalul, învârtește rotițele aiurea făcând planuri, depănând amintiri sau încurcându-le pe cele două. Cam așa mi-a trecut mie noaptea, cu un du-te-vino între somn și trezire. Și, cum Gavia ne bate la ușă, nici că se putea mai prost. Totuși, dimineața a sosit exact la vremea cuvenită; și cu ea, bineînțeles, a venit și momentul urcării în șa. Începem direct în urcare, căci șoseaua nu are pic de milă. Picioarele urlă și corpurile sunt într-o letargie totală. Facem pauze dese: ba să ne odihnim (abia am plecat!), ba să ne mai dezbrăcăm, ba să așezăm bagajul etc. Cu greu, ajungem în ultima localitate – Santa Caterina – o importantă stațiune a sporturilor de iarnă. De aici, abia de aici, începe adevărata distracție! Cățărarea e mai scurtă decât Stelvio (aproximativ 16 km), iar mie îmi pare și puțin mai domoală. Drumul, în schimb, nu e mai mult decât o potecă asfaltată. La ce s-or fi complicat oamenii să traseze așa cărări prin inimile munților? Peisajul este, și el, în conul de umbră al aceluiași Stelvio. Nu că nu ar fi frumos, cu stâncile golașe și cu poienile alpine, căci este! Dar parcă ne apare puțin șters și cam „departe”. Kilometrii se scurg greu, iar pauzele sunt destul de dese. Astăzi nu ne grăbim, deși avem două pasuri în program. Oboseala s-a acumulat din plin și trebuie să fim raționali. Dacă vrem să nu ne epuizăm, trebuie să păstrăm măsura. Nu de puțin ori, în viață, tragem de noi până e prea târziu. Uităm să privim în jur, să respirăm sau să ne bucurăm. Trăim într-un cerc în care nu contează atât de tare spre ce te îndrepți, ci doar viteza cu care mergi. Și la fel pățești uneori și în șaua bicicletei fiind. Vârful pasului vine imediat după un frumos lac, iar coborârea e și mai spectaculoasă decât urcarea. Drumul e și mai îngust, iar înclinația pantelor aproape că ne dă peste cap. Până și motoarele autovehiculelor se chinuie anevoie la fiecare viraj… În Ponte di Legno ne oprim pentru un prânz sărăcăcios format din ultimele rezerve de mâncare. Passo Tonale ne așteaptă. Și, deși nu e nici jumătate din Gavia (ca lungime), abia aici simțim durerea cățărărilor acumulate. Cei aproape 8 kilometri par o tortură, iar timpul necesar să îi îndurăm, o veșnicie. Peisajul, în schimb, e chiar frumos. Pârtii de schi coboară de...

Citește mai mult...