Articole din octombrie 17th, 2016


Sunt unele nopți care ți-ai dori să dureze la nesfârșit…Sunt altele, însă, care abia aștepți să se termine. Să se termine fie ca să o iei de la capăt, să te bucuri de noua zi, fie pentru că nu te-ai putut bucura de un somn așa cum ai avut nevoie. Ceva de genul am pățit eu până aproape de lumina zilei – somn agitat, treziri dese, odihnă mai puțină. Și, după minute care abia s-au scurs, parcă nimic nu vine mai bine ca o rază rece de soare strecurată prin pânza cortului. E ciudat, adevărat, să nu ai somn după aproape 25 de zile cumulate de pedalat, dar se mai întâmplă. Și nu, nici nu a fost cazul de pericole sau gălăgie, adăpostul de picnic chiar a fost locul perfect de petrecut noaptea! Măcar trezitul matinal oferă avantajul plecării la timp pe traseu. Azi lăsăm Dolomiții – ăia mari și adevărați – în urmă. Coborâm pe valea unui râu o bună bucată de vreme, iar apoi trecem și la partea de urcare a zilei: Pasul Mauria. Nu știm nici altitudinea – totuși nu are cum să fie foarte înalt – și nici lungimea acestuia, dar vremea e plăcută, deși puțin cam răcoroasă. Străbatem niște zone parcă înghețate în timp: localitățile sunt micuțe, cu clădiri vechi și destul de dărăpănate, iar străzile sunt înguste, pustii și cu asfalt prost. Unde vedem oameni, parcă sunt toți îmbătrâniți de timp peste măsură. Fără să vrem, ne încearcă spatele un fior… Pădurea, în schimb, contrastează prin frumusețe. Șoseaua este liberă, iar versanții se văd ca niște falnici străjeri ce ne veghează calea. Suntem aproape doar noi…iar uneori a fi doar tu cu tine e plăcut tare. Fără să vreau, mă încearcă urme acute de nostalgie: urc lin, dar sufletu-mi coboară. Mă simt ca într-o balanță care mă poartă dintr-un taler încărcat cu aventură și necunoscut, către un altul rutinizat și destul de gol. Căci pe drum, întotdeauna m-am simțit un altfel de om: mai plin, mai hotărât, mai decis. Parcă pe drum am și eu un loc al meu, deși, culmea, nu stau niciodată locului! Mai avem kilometri mulți de parcurs până în țară, dar excursia parcă se simte la capăt. O parte din mine își dorește acerb să ajungem, pe când cealaltă (cea mai lașă), nu vrea altceva decât să fugă, indiferent de destinație… Printre gânduri, ajung să zăresc vârful: 1298 m. Cu el, totul mi se spulberă. Mai bine mă bucur de ce am, încercând să obțin maximum din orice, decât să mă preocup de ceea ce îmi lipsește. Coborârea e lină, iar odată cu ea pătrundem într-o altă lume: munții...

Citește mai mult...