Articole din octombrie, 2016


Se pare că e foarte greu să scapi de ceea ce nu vrei să ți se întâmple. Parcă aceasta e metoda de distracție a vieții: să îți ofere ceea ce nu îți dorești. Nu de alta, dar să te întărească și să îți arate că poți să învingi orice adversități, când nu ai de ales. Plouă iarăși, deci dimineața e mohorâtă. Somnul, după cum e și normal, ni se prelungește. Totuși, în jur de 9:00 putem să ieșim din cort și să punem de un mic-dejun pe fugă. Cu toți norii de deasupra, nu se știe când se dă iarăși startul. Totuși, ceața care începe să se ridice din vale și din pădurile ce acoperă cu îmbelșugare versanții, ne oferă speranță către mai bine. Ne ia cam o oră să mâncăm și să strângem, timp în care chiar observăm că se înseninează. Ne-ar prinde fantastic de bine să avem vreme cu soare, ținând cont că trebuie să trecem două pasuri de peste 2000 m. Până acum, pe parcursul întregii excursii, chiar am prins niște zile superbe prin munți – fie că a fost vorba de Carpați sau Alpi, nu avem de ce să ne plângem. Până la baza Pasului Pordoi mergem destul de agale, neîncălziți. Nu ne putem opri, însă, din admiratul peisajului și al modului în care aceste localități sunt promovate pe harta turismului: sunt pline de oameni, care mai de care mai angrenați în activități. În Canazei ne lovim de dilema drumului de urmat: putem să ajungem în Cortina d’Ampezo fie prin Pasul Fedaia și Pasul Giau, fie prin Pasul Pordoi și Falzarego. Distanțele fiind aceleași, dar neștiind care rută e mai ușoară sau mai spectaculoasă, o luăm pe varianta cu care am venit de acasă. Până în vârful Pasului Pordoi (aprox. 2200m) avem de parcurs 12.2 km de serpentine ce ni se descoperă sub un cer plumburiu și amenințător. Deși turăm motoarele la maximum (nu cred că am urcat vreodată atât de repede!), pe ultimii kilometri începe să ne cearnă ușor. Totuși, natura e îngăduitoare cu noi astăzi, așa că apucăm să ajungem sus, să ne îmbrăcăm și să facem câteva poze, iar apoi să gonim pe coborâre. Spun „gonim” pentru că, dacă referitor la ritmul de urcare mai există ceva dubii cu privire la cât de rapid a fost, când vine vorba de coborârea de pe Pordoi, sunt 100% că niciodată nu mi-am asumat atâtea riscuri! Pur și simplu, frica de a nu fi prinși de vremea rea pe vârf de munte, ne-a făcut să ne concentrăm cât de mult posibil, astfel încât să câștigăm minute bune față de o ocazie obișnuită. Bine, e adevărat, am sacrificat pozele...

Citește mai mult...

– Evelin, în dimineața asta poți să dormi cât vrei! – Plouă? îmi răspunde el tot cu o întrebare. Cât e ceasul? – Aproape 9:00. Dar o ține așa de azi-noapte, nu cred că o să fie o zi prea bună nici mai departe. Și, zicând acestea, îmi caut Kindle-ul și mă apuc să citesc. Asta nu îmi place, când vine vorba de ploaie: nu numai că nu mă pot bucura de pedalat și de peisaje, dar nici altceva cu care să îmi umplu timpul nu găsesc. Dorm, citesc, mănânc…dar cât să te întreții numai cu astfel de activități? După încă vreo oră, îmi fac curaj să ies după mâncare. Vrem să fim pregătiți pentru orice eventuală fereastră ce ne-ar permite să strângem cortul, să ne echipăm și să plecăm. Să mănânci în cort nu e chiar plăcut, mai ales dacă ești doi și nu ai un hol adecvat. Dar ne descurcăm, cu chiu și vai, deși cu această îndeletnicire chiar nu avem experiență. În jur de 11:00 reușim să pornim, deși ploaia nu a stat chiar de tot. Totuși, față de agresivitatea cu care a turnat ore în șir, acum aproape că am putea face și plajă! Din păcate, nu durează și, după numai câțiva kilometri, reîncepe, dar impermeabilele rezistă. Doar încălțămintea ne e fleașcă, iar picioarele ude, deși eu am huse de protecție iar Evelin a încropit unele din niște pungi de plastic. La primul Lidl, tragem pe dreapta și intru să mai ne aprovizionăm cu mâncare. Nu ne arde deloc de pedalat, așa că folosim orice scuză posibilă ca să stăm cât mai mult la adăpost. Aici mă simt că în țară: toți vorbesc română, dar nimeni nu vorbește cu noi. E puțin ciudat, recunosc, să stai de ploaie sub același acoperiș într-un imens grup de români, dar nimeni să nu te bage în seamă. Totuși, noi ne vedem de ale noastre: mâncăm pe săturate și aranjăm bagajele. Iar mai apoi, urcăm în șa și îi dăm la vale! Ne petrec ultimele discuții ale celor din spate: „Să meargă pe biciclete pe așa vreme! Și vorbeau românește…”. Da, vorbim. Și sigur nu am fi refuzat o invitație la un ceai cald sau la un loc adăpostit. Dar, cum nimeni nu s-a gândit că un pic de ajutor nu ar strica, ne vedem de drum. Avem moralul sus – ceea ce nu se întâmplă des în astfel de condiții. Zâmbim, chiar. Într-un fel, parcă ne simțim niște eroi – nu oricine îndrăznește să stea afară pe așa vreme! În zona Trento ne lovim și de aglomerație, dar și de mult prea multe drumuri care ne încurcă traseul. Nu...

Citește mai mult...
Frustrați razna prin București

Frustrati razna prin Bucuresti


Scris de | 10 oct. 2016

Se întâmplă de câteva ori pe an ca Bucureștiul, această capitală „magnifică” a acestei „fantastice” țări, să fie mai puțin neprimitoare de cât e de obicei. Cum e posibil? Păi, datorită unor evenimente, sportive sau culturale, pentru un timp prioritățile se schimbă. Adică se ignoră dorința maselor și se pune accent pe niște chestii care au rolul nu doar de a distra pe unii, ci și de a promova orașul, de a-l redescoperi sau de a-l duce la un nou nivel. Ei bine, ieri a fost una din ocaziile de genul, grație Maratonului Internațional București. Evenimentul a fost deja la a noua ediție și și-a făcut, pe bună dreptate, numele de cel mai mare și important eveniment sportiv din țară. Pe scurt, în cadrul lui au alergat nu mai puțin de 14.000 de oameni, fie că au fost ei copii, adolescenți sau adulți cu acte în regulă. Și, dacă ne luăm să socotim și numărul mare de organizatori (cred că vreo 3000), dar și numărul de copii, părinți și bunici care s-au bucurat de „noua” față a orașului, e clar că implicațiile au fost mult, mult mai mari. Dar, pentru că niciodată efectele nu pot fi numai pozitive, maratonul a venit la pachet și cu un set de inconveniente. Dintre acestea, cel mai important a fost, bineînțeles, închiderea traficului pe artere importante din centrul orașului. Rezultatul? Un haos total pe celelalte străzi cu scop de rute ocolitoare. E, și aici uite că îmi sare țandăra pe bune. Ieri a fost o zi în care nu am putut să nu mă încarc cu energie, să nu respir un aer mai curat și să nu mă bucur de un oraș mai pentru oameni. Astăzi, în schimb, frustrarea a umplut paharul, căci prea am dat pe Internet de multe comentarii și aberații ale unor persoane nemulțumite groaznic de închiderea străzilor! Problema lor? Păi cum, dom’le, să îți permiți să fii atât de nesimțit și să nu te gândești la urgențele din viața lor și să nu îți pese că ei stau în trafic cu mașina ore bune, din cauza maratonului? Adică na, auzi și tu: cum să închizi un oraș pentru niște nebuni care au ieșit pe străzi să alerge, că parcurile nu le mai ajung? Și de aici un întreg război între oamenii deschiși (alergători sau nu), care pot să înțeleagă că un oraș nu trebuie să existe ca să te plimbi cu mașina prin el, ci ca să te bucuri, în cât mai multe moduri, de ceea ce are să ofere și ceilalți, voit opaci, dar cu pretenții cum că orașul e al lor, că doar au venit ei cu...

Citește mai mult...
Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016


Scris de | 9 oct. 2016

  Nu particip des la concursuri, dar când particip…scriu! Și scriu nu pentru că nu ar fi o mulțime de persoane cărora să le revină sau care să se ocupe de slujba asta, ci o fac pentru că merită. În primul rând pentru mine, ca să îmi aduc aminte peste ani de „cum a fost atunci”, iar în al doilea rând pentru toți ceilalți. Nu se știe niciodată cine citește, rezonează cu povestea și se mobilizează să își depășească limitele. De asta, cât mai des posibil, lucrurile faine ar fi bine să fie încurajate, iar celelalte lăsate deoparte: pentru că învățăm prin exemplu, nu prin vorbe. Azi am participat la un concurs de alergare, Bucharest International Marathon, 9th edition. Așa că scriu. Nu cu multe detalii, ci succint, ce îmi vine acum în minte din aspectele importante. Am ajuns iarăși Pacemaker, tot la semimaraton și tot la 1h50m, ca la ediția din primăvară. Am conștientizat cu ceva timp în urmă că sunt prea leneș ca să alerg regulat distanța de maraton, dar am și văzut că 21 km chiar îmi prind bine. Totuși, din cauza unor dureri persistente la genunchi și a altor priorități pe timp de vară, alergatul a intrat într-un con de umbră totală. Așa, cam pentru 3 luni și ceva. Asta până acum 3 săptămâni când primesc confirmarea de la Gabriel că m-a luat în echipă. Na, mă înscrisesem, să dau înapoi nu voiam, deci la antrenamente cu mine. Dar nu am ieșit decât de vreo 6 ori, cu cea mai lungă alergare de 11 km, pace 4:47 min/km. E incredibil cât de ușor îți ieși din formă (de asta, probabil, se zice că „excelența este un obicei”)! Totuși, în ziua cursei trebuia să merg cu 5:11 min/km, ar fi urmat să fie bine. Doar genunchiul nu știam cum o să se comporte, dar aveam să aflu. Ora 8:30 mă prinde agățându-mi numerele pe tricou și schimbând 2-3 vorbe cu oamenii cunoscuți din preajmă. Vine încălzirea, statul la coadă pentru toaletă și, mai apoi, intratul în rânduri. Imediat, alergătorii se adună în jurul nostru, dornici, evident, să termine înaintea noastră. 😀 Cursa a mers pe exact același traseu ca și data trecută: ocolirea Palatului Parlamentului, Piața Unirii, urcat pe Calea Victoriei până după Academie, apoi înapoi și pe Elisabeta, urmat de Podul de la Eroilor și încă o tură în jurul Palatului Parlamentului. Adică cam 21 de kilometri cu 5 urcări ușoare în program. Lucrurile au mers perfect încă de la început, cel puțin pentru noi. Ne-a jenat puțin aglomerația, dar ne-am revenit repede și ne-am axat pe un ritm cât mai exact și cât mai...

Citește mai mult...

Nu știu de ce, dar uneori, după o zi foarte solicitantă, parcă nici odihna nu mai e odihnă. Ești frânt, ai nevoie de un somn bun ca de aer, dar, totuși, corpul nu vrea să tragă pe dreapta. Iar creierul, în loc să dea el semnalul, învârtește rotițele aiurea făcând planuri, depănând amintiri sau încurcându-le pe cele două. Cam așa mi-a trecut mie noaptea, cu un du-te-vino între somn și trezire. Și, cum Gavia ne bate la ușă, nici că se putea mai prost. Totuși, dimineața a sosit exact la vremea cuvenită; și cu ea, bineînțeles, a venit și momentul urcării în șa. Începem direct în urcare, căci șoseaua nu are pic de milă. Picioarele urlă și corpurile sunt într-o letargie totală. Facem pauze dese: ba să ne odihnim (abia am plecat!), ba să ne mai dezbrăcăm, ba să așezăm bagajul etc. Cu greu, ajungem în ultima localitate – Santa Caterina – o importantă stațiune a sporturilor de iarnă. De aici, abia de aici, începe adevărata distracție! Cățărarea e mai scurtă decât Stelvio (aproximativ 16 km), iar mie îmi pare și puțin mai domoală. Drumul, în schimb, nu e mai mult decât o potecă asfaltată. La ce s-or fi complicat oamenii să traseze așa cărări prin inimile munților? Peisajul este, și el, în conul de umbră al aceluiași Stelvio. Nu că nu ar fi frumos, cu stâncile golașe și cu poienile alpine, căci este! Dar parcă ne apare puțin șters și cam „departe”. Kilometrii se scurg greu, iar pauzele sunt destul de dese. Astăzi nu ne grăbim, deși avem două pasuri în program. Oboseala s-a acumulat din plin și trebuie să fim raționali. Dacă vrem să nu ne epuizăm, trebuie să păstrăm măsura. Nu de puțin ori, în viață, tragem de noi până e prea târziu. Uităm să privim în jur, să respirăm sau să ne bucurăm. Trăim într-un cerc în care nu contează atât de tare spre ce te îndrepți, ci doar viteza cu care mergi. Și la fel pățești uneori și în șaua bicicletei fiind. Vârful pasului vine imediat după un frumos lac, iar coborârea e și mai spectaculoasă decât urcarea. Drumul e și mai îngust, iar înclinația pantelor aproape că ne dă peste cap. Până și motoarele autovehiculelor se chinuie anevoie la fiecare viraj… În Ponte di Legno ne oprim pentru un prânz sărăcăcios format din ultimele rezerve de mâncare. Passo Tonale ne așteaptă. Și, deși nu e nici jumătate din Gavia (ca lungime), abia aici simțim durerea cățărărilor acumulate. Cei aproape 8 kilometri par o tortură, iar timpul necesar să îi îndurăm, o veșnicie. Peisajul, în schimb, e chiar frumos. Pârtii de schi coboară de...

Citește mai mult...