Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul… Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul. Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește… A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie. Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun. Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să...
Citește mai mult...
Am realizat, privind în trecut, că nu reușesc niciodată să scriu în mod constant – oricât mi-aș propune, am perioade în care zilele se înșiruie fără să postez nimic nou pe blog. Motivele sunt diverse, știu, dar niciunul nu constituie o scuză suficient de bună pentru cineva care, în mod conștient, își propune să facă din scriitura lui o „operă” cu aspirații de artă. Pe nesimțite, am dispărut din peisaj o bună bucată de vreme. Ce a început ca o perioadă lipsită de inspirație, s-a continuat cu săptămâni de muncă și cu pregătiri pentru una din excursiile pe care o visam de multă vreme. Așa se face că, oricât de bine m-am organizat și oricât de mult mi-am dorit, pur și simplu a trebuit să renunț la unele activități. Dar nu e rost de teamă, m-am întors și sunt tare hotărât să recuperez! Nu că ceea ce pierzi s-ar putea recupera vreodată (în mod real, zic, nu în calcule pe hârtie), dar măcar să trag mai tare decât aș face-o în mod normal, pot să încerc. Totuși, pe unde mi-au umblat gândurile, sufletul și pașii? Ei bine, iată o întrebare la care nu știu să răspund în totalitate. Pentru că, dacă atunci când vine vorba de pași e ușor să îmi asum parcursul, când le iau în discuție pe primele două, firul devine încâlcit tare, iar capetele îmi sunt imposibil de găsit. Gândurile, știu sigur, mi-au colindat, în lung și în lat, cam peste tot pe unde s-a putut. De la mărunțișuri cotidiene, până la planuri îndrăznețe de viitor, au avut ele grijă să acopere tot tabloul. Pe alocuri, au luat cu ele și sufletul, căci uneori creierul poate face casă bună cu inima, deși nu e deloc ușor. Cu trupul…cu trupul e altă poveste! Așa cum aminteam, am reușit să plec într-o călătorie pe care mi-o doream și care, deși a ieșit total altfel de cum o visasem și planificasem, și-a meritat din plin timpul și banii. Cu rucsacul în spate, am urcat în tren spre Occident, urmând ca o lună întreagă să bat la picior cât mai multe, fără niște linii bine definite, ci lăsând necunoscutul să mă surprindă. Ideea era să ajungem în 30 de țări în 30 de zile (#30dezile30detari), dar ce a ieșit e destul de departe de asta. Oricum, urmează un scurt rezumat al călătoriei pe blog (deci țineți aproape!), și, cine știe, dacă vor exista doritori, poate și o scurtă cărticică cu tot ce implică să pleci la drum doar cu un rucsac, un prieten și niște bănuți în buzunar (cum să te boschetărești, de bună voie, prin țările Europei, adică – și...
Citește mai mult...
Comentarii recente