Articole din martie, 2019


De ce mediocritatea e bună

De ce mediocritatea e buna


Scris de | 18 mart. 2019

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult....

Citește mai mult...
Liniștea din necuvinte

Linistea din necuvinte


Scris de | 14 mart. 2019

Mi-e dor să ascult liniștea din necuvinte,Cu ale lor împletiri de argint lustruitCe-aduc șoapte mulțime în minte,De când încă aflam cum e în iubit. Mă arunc către cerul mai negru ca noapteaSă caut lumina ce zbate din el – Mai lasă-mi o urmă de bine în carteaCe-o scrii la plecare, s-o citesc tot la fel. Nu e durere mai mare în sufletul singurDecât amorsare de-amurg în culori –Cu roșul din ele încep să mai gângurMetafore, versuri și rime din sori.  Închid ochii în așteptarea de gheațăA zilei de mâine ce nu vreau să vină.Îmi strâng peste inima cârpă o zdreanță,Crezând c-o s-apară și-un pic de lumină....

Citește mai mult...
Oameni și oameni

Oameni si oameni


Scris de | 12 mart. 2019

Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine. Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate. Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază. Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens. Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare. În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici. Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu… Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată. În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții. Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu...

Citește mai mult...

Fragmentând Atlasul Cu Atalsul in spate Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană. Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri. La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față. Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie. -Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.   Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre...

Citește mai mult...
Sunt un frustrat

Sunt un frustrat


Scris de | 6 mart. 2019

Nu că nu am fi toți, dar hai să mă rezum doar la mine. Mă frustrează multe pe lumea asta, știu. Sunt, în adânc, un optimist: cred și sper că planeta poate fi mai bună decât este, așa că lupt. Cam fără rezultat… Mă frustrează promovarea non-valorilor. A trendurilor ieftine și a superficialității. Urăsc consumul, confortul și toate „beneficiile” pe care lumea modernă ni le oferă. Și gălăgia. Și timpul petrecut pe Internet. Și relațiile care suferă pentru că stăm cu telefoanele în mână. Și politica, cu toate nulitățile ajunse în funcție. Și profesorii comuniști. Și prietenii care te caută doar când au nevoie de tine. Și oamenii care se leagă de cum le spui, ca să ignore ce le spui. De asemenea, mă frustrează că femeile nu mai sunt femei. Vor independență. Vor carieră. Vor să arate că se descurcă singure și că le pot face ele pe toate. A avea grijă de cei dragi a devenit o idioțenie, dar a avea grijă de șefi, e virtute. Evident, nici cu bărbații nu îmi e rușine: am ajuns o adunătură de plângăcioși, preocupați de asortarea hainelor, de lăsarea gleznelor goale și de pensarea sprâncenelor. Să fim responsabili, maturi și puternici, am uitat. Asta presupunând că am știut vreodată. Mă frustrează și moda, goana aceasta după cârpe uitându-le scopul. Și schimbatul smartphone-urilor periodic. Și mâncatul în oraș sau dormitul la hoteluri. Și aglomerarea vieții cu lucruri. Și cheltuitul banilor doar pe plăceri. Practic, cam tot ce ține de aparențe, îmi dă cu rest. Urăsc răutatea dintre oameni. Invidia, duplicitatea și diplomația. Dacă am fi mai direcți unii cu alții, am construi legături mai puternice. Așa, ne ascundem după măști cosmetizate, care devin, în timp, ziduri. Mă frustrează falsitatea. Sau o fată care îmi spune să o iubesc pentru suflet, dar ea se îngrijește doar de corp. Cu machiaj, țoale și altele. Nu pot accepta fuga de responsabilitate, traiul (doar) în prezent și mândria de a fi „milenial” – zero realizări, dar aroganță ca pentru 1000. E frustrant să faci parte din cea mai de rahat generație a ultimilor 200 de ani! Dar așa stau lucrurile și mergem înainte… Peste toate, mă frustrează singurătatea. Atât de puțini mai stăm pentru ceea ce contează! Căci, dacă te ridici și îți asumi cu voce tare valorile, ești marginalizat. Am ajuns să preferăm falsuri frumos ambalate, decât autenticitate brută, care uneori rănește. Suntem niște victime care luptăm pentru mila societății. A, mă mai frustrează ceva: că sunt un frustrat care nu vede nicio cale de ieșire din groapă. Sau, dacă o vede, își dă seama că nu merită efortul să iasă de acolo, lumea...

Citește mai mult...