În inima comercială a țării Moscheea Hassan II, Casablanca În lumina dimineții, orașul pare altul decât cel abandonat cu o seară înainte: e mai liniștit, mai curat și ne oferă mai mult spațiu de manevră. În drumul către autogară, ca un stilou pe o scrisoare de adio bine scrisă, ne perindăm prin câteva locuri explorate mai puțin: moscheea Koutoubia și Parcul Arsat Moulay, o oază de verdeață ce ne ridică starea de bine până la cerul ca oglinda. Clădirea Gării ne uimește prin cât de modernă se prezintă, dar stația de plecare a autocarelor se încadrează destul de bine în nota generală a țării. Mâncăm, boschetărește, pe bordura din față, după ce un chelner pucios ne alungă de la una din zecile de mese libere ale cafenelei companiei cu care urmează să călătorim. Drumul până în Casablanca durează aproape patru ore, iar întâlnirea cu cel mai mare port al Marocului nu e deloc de bun augur: aglomerația de pe străzi și clădirile lipsite de farmec ne dovedesc că nu am nimerit în cel mai turistic oraș al țării. Suntem, însă, deciși să stoarcem maximum din orice fărâmă de experiență, chiar și din cele care nu se anunță atât de pline de miez. Cazarea de pe Airbnb e situată exact pe promenadă, cu o priveliște superbă către Moscheea Hassan II – cea mai mare din Africa, având un minaret de 210 metri – cu oceanul mângâindu-i temeliile. Este, practic, singura atracție care merită, dincolo de a gusta atmosfera orașului și a depăna nostalgii de film de mult trecute. Apusul scaldă fațada de marmură a acesteia în culori de jar, în vreme ce ne înghesuim să prindem momentul pe senzorii aparatelor. Bucurie efemeră, a face fotografii devine mijloc către fericire: dacă inițial acestea erau amintiri, acum nu au ajuns decât hrană pentru ego. Ne întoarcem la gazde târziu, cât să dormim și nimic mai mult. Nu e cea mai curată locație, oamenii nu știu nici engleză, nici franceză, iar diferențele culturale se simt ca un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin comunicare, care ne rămâne inaccesibilă – suntem lumi diferite menite să se întâlnească pe un teren neutru. Cu noaptea în cap, pornim către trenul de Rabat, destinația intermediară a zilei. Rătăcim pe străzi mizere în Medina și străbatem șantiere veșnic deschise, astfel încât răsuflăm ușurați când clădirile cu aer de America de Sud ale orașului se pierd pe ferestre. Dezamăgiți de tot ce înseamnă Casablanca, abordăm capitala cu așteptări scăzute și puțin pe grabă, căci timpul ne aleargă cu perseverență. Ieșim din gară într-un bulevard larg, străjuit de palmieri ale căror frunze murmură în vânt melodii de pace....
Citește mai mult...
Înapoi în civilizație Moscheea Kotubia -50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit. Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm. Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor. -Avem timp să așteptăm, nu e problemă: -It is to much! tranșăm situația, coborând. Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină. -250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer. -Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult! Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat. -150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită. -It’s not much! răspunde el. Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană. Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic. -200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat! -150 și batem palma! insistăm noi. -180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată. -Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia. -Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm. În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare. În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare: -Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile...
Citește mai mult...
Ninge cu frunze de aurÎn primăvara speranțelor meleMi se așază toate-n tezaurPeste-așteptările vieții prea grele. Urc cu privirea spre ceruri,Plămădind bogățiile-n laur. Se pierd chiar și asprele geruri:Ninge cu frunze de aur. Mă-ngân prin pădure spre zare,Luptând să pricep ce-mi spune-a ta vrere.Ce-i sus seamănă tare a mareÎn primăvara speranțelor mele. Și urc, urc, oftând tot departe,Meșterind la cărare ca faur – Mai spune-mi, te rog, două șoapte,Mi se așază toate-n tezaur. Zâmbesc, tot visând revenireaDe dincolo de zilele rele…Așterne-ți în mine privireaPeste-așteptările vieții prea grele. Peste-așteptările vieții prea greleMi se așază toate-n tezaur,În primăvara speranțelor meleNinge cu frunze de...
Citește mai mult...
În seara asta n-am să dorm,Mai vreau să mă gândesc un pic la tine – Dă-mi voie să visez și sorbDin frumusețea ta de vorbe line. Ne-am cunoscut cu veșnicia,Când nu știam ce e pe lume viitor;Am încropit, la pas, tovărășiaA unei vieți sub soare și sub nor. Te știu, cumva, dintotdeauna,Dar altfel parcă-mi ești așa străin! O chip de lut senin ca luna,Ce cauți, încă, peregrin? S-au strâns pe sticla-mbătrânirii,Mulți ani prea scurți, ce păreau lungi –Te vezi în geamul nemuririiȘi nu știi de să râzi, sau plângi. Ești norocos că ești în viață,O știi, prea bine, orișicând;Ești trist că nu trăiești odată,Acea speranță de neînfrânt! Ca toți din jur, o suflet tânăr,Aveai noian de visuri de atins…Dar le-ai pierdut pe-alte tărâmuri,Ca un tăciune s-au tot stins. Mă tot gândesc de mult la tine,Mi-e dor să mă avânt spre-albastrul cer –Așteaptă-mă, te rog, pe mine,Chiar dacă-am obosit sa sper! Ridică-mă din praful aspruAl zilelor fără sfârșit de pași pe drum – Mai dă-mi din luciul tău de astru,O, om, uitat de toți sub scrum! Și-atunci, în ziua-aceea mare, Când vom putea în ochi să ne privimNe vom zâmbi cu încântare,Chiar de târziu ne...
Citește mai mult...
Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult....
Citește mai mult...
Comentarii recente