Articole din martie 22nd, 2019


Înapoi în civilizație Moscheea Kotubia -50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit. Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm. Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor. -Avem timp să așteptăm, nu e problemă: -It is to much! tranșăm situația, coborând. Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină. -250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer. -Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult! Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat. -150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită. -It’s not much! răspunde el. Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană. Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic. -200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat! -150 și batem palma! insistăm noi. -180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată. -Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia. -Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm.   În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare. În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare: -Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile...

Citește mai mult...