Articole din aprilie 4th, 2019


Albastru și verde Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie. La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig. -Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi. -Clar nu! răspunde, mai mult oftat. Și adaugă: -Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază. Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere. E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc. -Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața...

Citește mai mult...