Articole din mai, 2019


Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne...

Citește mai mult...
Încotro?

Incotro?


Scris de | 28 mai 2019

Mă-ntreabă sufletu-n oglindăCe-am mai făcut de când ne știm…M-agăț de a speranței grindăȘi-n ochi, tăios, noi ne privim. E beznă-n luciul dinăuntru,Scântei de vis…nu mai răsar!Nu mai aștept să-mi vină rândul,Pe scena vieții n-am s-apar. Pe unde? Strigă tot în mine,Sunt drumuri multe-n asfințit!Iar căutarea de mai bineMă lasă stors și obosit… Aștept, cu inima-n neștire,Respir să prind curaj pe drum;Mă uit la cel din amintire,Îl scotocesc prin lut și scrum. Deci, încotro? Cum dai de caleaNescrisă-n hărți, în semn sau vis?Nu o cunoști, dar îi simți boareaCu izul ei de-adânc abis. Cu mâna tremurând a gheață Șterg praful sticlei peste timp:Scot la iveală o povață:Dator ești să te ții de ritm! Nu să învingi, nu asta-i cheia,Nu cu averi, cu nume mari…Să cauți drumu-i datoria,Când ai căzut, să-nveți să sari! Atunci, în clipa cea eternă,Când ceasul stă fără suspinUmblarea-ți scurtă, dar perenăÎși pierde, drastic, din...

Citește mai mult...
Victoriile ca înfrângeri

Victoriile ca infrangeri


Scris de | 17 mai 2019

Există două feluri de frici: frica de a eșua și frica de a reuși. Ambele, deși nu pare, sunt la fel de dăunătoare: netratate, te paralizează în lipsă de acțiune, blocându-ți potențialul. Constat, cu tristețe, că omul post-modern a ajuns un fel de zeamă a predecesorului său: dacă bunicii știau să se lupte pe front, să crească 10 copii, să zidească o casă cu propriile mâini și să facă o soție fericită, noi, bebelușii cu aere de bărbat dar cu fițe de prințesă, nu știm nici cum să păstrăm niște aparențe, dar să livrăm ceea ce suntem datori să oferim! Ne-am obișnuit într-atât în confort încât ne-am pierdut sensul de a mai lupta. Practic, cele mai mari probleme cu care ne confruntăm sunt de la ce magazin să ne cumpărăm tricoul de firmă, cum să ne schimbăm smartphone-ul și cum să arătăm mai bine în poza de pe Insta. Fără alte repere, aceste victorii nesemnificative ni se par eterni pași înainte, către un viitor strălucit. În realitate însă batem pasul într-o mocirlă pe care nu doar că nu o vedem, dar care ne apare și călduță. E normal să îți fie frică. Când nu știi ce te așteaptă, logic e să te temi, nu să te arunci cu capul înainte, necalculat. În bezna viitorului nu sari, ci pășești cu grijă, ca să fii sigur că supraviețuiești necunoscutului. Numai proștii nu se tem și doar cei care se tem se întorc să ne spună poveștile despre curaj. Tehnologia ne-a eliberat de multe probleme practice, dar ne-a încătușat mințile într-o mediocritate puerilă. Ca bărbați, nu știm să ne mai asumăm responsabilități. Așa am fost educați, fără expunere la pericole, iar acum plătim prețul: imaturi, fugim de tot ceea ce ne sperie. Iar fără bărbați responsabili, nu ai cum să ai o societate matură. Prea des, le învinui pe fete că nu mai apreciază profunzimile – de unde să le ia, dacă noi nu le mai construim? E incredibil cât de greu a ajuns să luăm decizii. E adevărat, lumea a devenit mai complexă, cu implicații pe multe planuri, dar tot nu e justificată frica de înaintare. Astăzi, când vedem pe cineva puternic, ne lăsăm impresionați – dar de ce nu facem eforturi să îi devenim asemenea? Din păcate, nu știm drumul către țintă: observăm rezultatele în viața altora, dar suntem prea pierduți ca să o scoatem singuri la capăt. Soluții există, dar necesită alegeri, curaj și dorința de a ne învinge fricile. Putem începe prin a ne stabili realitatea și starea de fapt. Continuăm prin a dărâma ce nu e constructiv și apoi luptăm să clădim valori durabile. Ne întoarcem către...

Citește mai mult...

Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește. Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile. Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece. Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi. După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții. Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale. Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină. Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte. Asfaltul...

Citește mai mult...
Fericire de mai

Fericire de mai


Scris de | 6 mai 2019

E lungă noaptea în mai,Dar dragostea încă prea scurtă –Aș vrea să te rog să mai staiCu vocea-mi șoptită și surdă. Prea fuge lumina în mai,Cu înserarea te-oprești depărtare…Îmi plâng vremea când încă-mi-eraiȘi strigăt, și dor, și-alinare! Chiar fericirea e strânsă în mai,Și scurtă, și lungă ‘opotrivă. Te rog, doar puțin, să mai stai,În noi iubirea devină...

Citește mai mult...