Articole din iulie, 2019


Azi noapte

Azi noapte


Scris de | 27 iul. 2019

Azi noapte-aș fi scrisDespre viață și mare…Și-o lume mai bună. Și despre luptă, așteptareȘi tot ce-i frumos. Vedeam totul roz în bezna-nserării.Azi noapte luminaEra parcă mai plină. Azi însă,Mă plec pe pământȘi plâng, lângă drum, În țărână – Am uitat de lumea mai bună,Acum mă târăsc în noroi,Cu ochii roșii și goi. Azi noapte eram altulSe pare. Azi sunt iar eu,În...

Citește mai mult...
Cât de un pic

Cat de un pic


Scris de | 22 iul. 2019

Mai stau pe-o bancă în amonteDe suflet prins ca în torentSăpând în gândurile crunte,Plutind pe sfat în ritm alert. E liniște în jur și soare,Un soare strâns de negrii nori.Mă-nchin, plecat, în așteptare…Mă plec, sfios, cu ochii goi. Sunt una cu pământul aspru,Cu cerul mă unesc și eu –Tânjesc spre-a deveni un astru,Dar nu știu unde-i locul meu. Mă frânge un fior de gheață,Mă-ncinge-n foc năucitorDărâmă tot ce știu că-i viață,Mă-nvie, tot simțind că mor. În gândurile reci din mine,Ascult la tot ce-ar fi frumos:Încă mai sper la a fi bine,Deși mi-e dorul tot sfios.  Mă-ntind în bezna așteptării,Mă resemnez către nimic!Aștept să trec pragul visării,Să mai încerc…cât de un...

Citește mai mult...

Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește? Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale. Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul. Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații! Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare. Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul...

Citește mai mult...
Nu ai cui

Nu ai cui


Scris de | 1 iul. 2019

Singur te naști și singur mori, Deși sunt oamenii mulțime!Nu știe unul ce-i în tine,Nici chiar când spui – Chiar de spui bine! Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,Nu sunt urechi să mai asculte. Îneci în tine și suspine,Dar și plăcerea…De mai vine. Te-nveți să mergi pe solitarePoteci umplute de străini. Încerci să fii o alinare, Deși nu poțiCăci pași-s spini. Și, uite-așa, trec zile toate,Iar la final par firimituri. Curg pe pământ suspine sparte, Iar la sfârșit, la căpătâiÎți spune „Bună!”Sora Moarte. Căci singur mori, singur te naști,Tot între ele-i doar minciună – Deși sunt roși de plâns, a raci,Te vor lăsa, cu toții,-n urmă. Dar ce e trist nu e finalul, E strigătul făr’ căpătâiCe l-ai striga în gura mare,Dar nu-l poți spune, că n-ai...

Citește mai mult...